Ce au câştigat Klaus Iohannis şi Liviu Dragnea după Summitul „Iniţiativa Celor Trei Mări” şi ce importanţă are exploatarea gazelor din Marea Neagră

Klaus Iohannis si Liviu Dragnea FOTO Inquam Photos

Liviu Dragnea a avut şansa să se legitimeze, la Summitul „Iniţiativa Celor Trei Mări”, drept singurul factor de decizie din politica internă care vămuieşte proiectele strategice cu potenţial de a transforma România într-un jucător-cheie în regiune.

După ce a fost curtat în această vară de şefii principalelor companii producătoare de gaze naturale din Marea Neagră, pentru şeful PSD, o întâlnire cu secretarul de stat american Rick Perry ar fi trebuit să aibă chiar un caracter iniţiatic.  

Summit-ul „Celor trei Mări” a însemnat o şansă pentru diplomaţia noastră să plaseze România în rândul statelor cu influenţă regională pentru că, la Bucureşti, s-a promovat o agendă ambiţioasă ce a cuprins o listă de proiecte energetice, digitale şi de infrastructură rutieră care să interconecteze Europa Centrală şi de Est.

Ce se poate construi, însă, în plan intern, peste fundaţia „Iniţiativei celor trei mări”? Care este mesajul primit de România din partea lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene şi de la secretarul de stat al SUA, Rick Perry? Ce imagine şi-au consolidat preşedintele Klaus Iohannis şi şeful Camerei Deputaţilor, Liviu Dragnea, la finalul acestui summit? Ce soluţii pe plan intern se pot găsi pentru proiectele energetice care pot configura România într-un actor regional şi ce importanţă va avea  exploatarea gazelor naturale din Marea Neagră?

Liviu Dragnea, primul contact cu vârful politicii americane

Preşedintele Camerei Deputaţilor a încercat să speculeze la maxim, în favoarea sa, contextul în care preşedintele Klaus Iohannis a decis să trimită, înapoi la Parlament, spre reexaminare, Legea Offshore. Deşi Liviu Dragnea a recunoscut că actul normativ are lacune şi că ar fi urmat să fie completat printr-o ordonanţă de urgenţă, liderul PSD a creat senzaţia că acţiunea preşedintelui ar sprijini demersul companiilor producătoare din Marea Neagră, nemulţumite de regimul de taxare suplimentar propus de Dragnea, fără o consultare prealabilă cu Parlamentul.

În realitate, prin cererea de examinare, Klaus Iohannis a vrut să pună bazele unei discuţii juste despre ce va face România cu banii obţinuţi din exploatare. Îi va direcţiona Guvernul spre un fond special, sau vor avea ca destinaţie bugetul de stat? Numai că, Liviu Dragnea, a ales să abordeze chestiunea ca la şah, cu un en passant. S-a făcut că nu vede atacul subtil al preşedintelui pentru că, într-o discuţie temeinică despre acest fond special, nu ar fi avut nicio şansă. În schimb, liderul PSD şi-a creat premizele unei noi runde de negocieri, în spatele uşilor închise, cu cei de la OMV şi cu cei de la Exxon.

Dar, dacă o taxare suplimentară în funcţie de anumite praguri de preţ a părut justă, oare ce ar mai fi fost de negociat cu companiile? Răspunsul pare, la prima vedere, foarte simplu: asta a fost modalitatea lui Liviu Dragnea de a se proiecta, în faţa celor de la OMV şi de la Exxon, drept singurul factor de decizie care are drept de viaţă şi de moarte asupra acestui proiect energetic.

În condiţiile în care Exxon este principalul operator din Marea Neagră, în parteneriat cu Petrom, provocarea unei discuţii „tensionate” cu producătorii, aşa cum, de altfel, a şi caracterizat-o, i-ar fi adus lui Dragnea marele premiu: o întâlnire la nivel înalt cu un reprezentant al administraţiei SUA. Întrevedere care a şi avut loc, timp de 30 de minute, cu secretarul de stat pe energie Rick Perry.

Ce-i drept, preşedintele PSD a parcurs un drum lung de la provincialul care a cumpăra bilet doar ca să îl vadă pe Donald Trump şi să ajungă de râsul internetului, la cea de lider autentic atât al Legislativului cât şi al Executivului capabil să negocieze proiecte strategice, aşa cum au fost contractele din domeniul apărării.

Numai că şeful PSD a comis două erori. Prima a fost bagatelizarea summit-ului, prin decizia Guvernului de a reduce bugetul Administraţiei Prezidenţiale exact în timpul operaţiunilor de pregătire. A doua eroare: discuţiile cu cele două companii producătoare au fost în spatele uşilor închise. Tocmai de-aceea, întâlnirea cu Rick Perry a avut loc tot în spatele uşilor închise, fapt ce i-a redus din grandoarea pe care Liviu Dragnea dorea s-o expună în spaţiul public, dar nu şi din importanţă.  

Până la urmă, întâlnirea cu Rick Perry îi crează lui Liviu Dragnea un canal de comunicare într-o zonă care părea inaccesibilă, iar şeful PSD a vorbit după întrevedere despre „importanţa economică” pe care o are exploatarea gazelor din Marea Neagră şi de „nevoile investitorilor şi participanţilor la piaţa de energie”. Mai mult, pe Dragnea îl va ajuta de acest moment să se relegitimeze şi în propriul partid, arătând că, spre deosebire de adversarii săi, poate provoca întâlniri de nivel înalt chiar şi cu Administraţia SUA, lăsând şi senzaţia că apără interesele legitime ale României.

Klaus Iohannis s-a poziţionat ca omul politic care face proiecţii de viitor

România a avansat şase proiecte de infrastructură care ar interconecta România cu pieţele din centrul Europei pe trei paliere: energetic, digital şi rutier. Pe oment, gazoductul BRUA este, însă, singurul proiect palpabil şi care se află în faza de construcţie. În rest, toate cele cinci proiecte, au câte un grad de dificultate nu numai de execuţie, cât şi pentru identificarea voinţei politice.

Ce este important pentru Klaus Iohannis este că summit-ul „Iniţiativei Celor Trei Mări” a creat premizele reaşezării dialogului dintre Germania şi SUA. Nemţii au devenit stat-partener al Iniţiativei iar Bucureştiul, sub mandatul preşedintelui, şi-a reconfirmat rolul de comunicator între interesele strategice ale SUA şi cele ale Germaniei. Rămâne de văzut, pe viitor, cum se va găsi un echilibru între dorinţa Germaniei de a construi Nord Stream 2 şi cea a americanilor de a pătrunde pe piaţa europeană cu o cantitate mai mare de exporturi de gaze lichefiate. Oare se va exclude una pe alta, sau se va găsi o metodă de coabitare?

La fel de important este că, la summit a fost invitat şi preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, cumva pentru a înlătura imaginea creată în jurul „Iniţiativei celor Trei Mări”, aceea de proiect separatist. „Iniţiativa Celor Trei Mări” mai are, indirect, un scop, acela de a înghiţi Grupul de la Vişegrad şi de a-l apropia mai mult spre valorile euro-atlantice decât spre interesele Rusiei.

Un alt rezultat a fost organizarea primei editii a Forumului de Afaceri al Initiativei celor Trei Mari şi semnarea unui fond de 100 de miliarde de euro.

Evenimentul deschis ieri vizează stimularea contactelor de afaceri şi a investiţiilor în regiune şi identificarea factorilor de creştere şi inovare, cum ar fi IMM-urile, antreprenoriatul tânăr, start-up-urile, dar şi incubatoarele de afaceri din regiune --- Klaus Iohannis ---

Aşa că, spre deosebire de Liviu Dragnea care a părut ca un politician care acţionează imprevizibil, în spatele uşilor închise şi lansează capcane şi provocări, Klaus Iohannis s-a proiectat ca un politician care construieşte punţi, frecventabil şi care poate închega versiuni de proiecţii şi de imagini pentru viitor.

Cum poate aduce securitatea energetică prosperitate economică?

E o întrebare care şi-a găsit răspunsul atât la vedere, în cadrul comunicării publice cât şi în spatele uşilor închise ale biroului lui Liviu Dragnea.

Securitatea energetică a fost asociată creşterii economice la acest summit în condiţiile dezvoltării atât a unei pieţe de desfacere cât şi a unei pieţe de tranzacţionare sofisticată, cu instrumente variate şi care să beneficieze de lichidate. Interconectarea poate aduce stabilitate în regiune prin diversificarea surselor de aprovizionare în timp ce proiectele energetice pot contribui la consolidarea industriilor intensive şi a celor care furnizează servicii în domeniu.

Dar Rick Perry a lăsat şi ceva în urma lui: un angajament. Referindu-se la exploatarea gazelor din Marea Neagră, oficialul american a spus că „suntem gata să ne implicăm în comunitatea de afaceri şi aceasta duce la creştere economică şi prosperitate în zona Mării Negre”.

Acest angajament poate fi privit din două unghiuri. Pe de-o parte, este un răspuns la mai multe observaţii făcute spre companiile implicate în acest proiect, că s-ar gândi doar la exploatare şi atât deşi, la nivel de know-how, ar fi valoroase pentru România, de exemplu, cunoştinţele unei companii precum Exxon în zona de tranzacţionare a gazelor naturale.

Pe de altă parte, răspunsul dat de Rick Perry arată că statul român a avut suficient spaţiu de manevră pentru o recalibrare a taxării. Dacă ar cerne populismul şi declaraţiile frivole, adăugând un grad sporit de transparenţă pentru public, reprezentanţii statului ar putea să adopte, de-acum, o atitudine la fel de curajoasă în negocieri de acest tip. Se pare că nu strică.