Câte exploataţii de aur avea România la Revoluţie şi cum voia generalul „Te leagă” să crească producţia cincinală

Câte exploataţii de aur avea România la Revoluţie şi cum voia generalul „Te leagă” să crească producţia cincinală

În a doua parte a secolului trecut, România avea multe şi importante mine de aur. Cu toate acestea, producţia scădea de la an la an, ceea ce a impus luarea unor „măsuri urgente” de către organele de partid, potrivit datelor Băncii Naţionale a României.

Ştiri pe aceeaşi temă

Potrivit Raportului privind producţia de aur şi de argint pe anii 1987-1988, întocmit în martie 1988, la începutul acelui an erau în exploatare zece zăcăminte de aur: două în judeţul Alba, unul în judeţul Hunedoara şi şapte în judeţul Maramureş, conţinutul în aur al acestora variind de la 3,94 g/tonă şi 3,88 g/tonă, cele mai bogate, la 0,89 g/tonă cel mai sărac. 
 
În faţa epuizării zăcămintelor bogate în aur (de la 8,5 tone/an în 1965, la o producţie de numai 414 kg în 1980, an în care era planificată o producţie de 3,59 tone de aur), Raportul propunea ca între 1988 şi 2000 să crească rezervele de minereuri cu circa 105 milioane tone. 
 
Această creştere urma să se realizeze pe seama unor minereuri sărace şi foarte sărace în aur, cu un conţinut între 1,2 g/t şi 0,3 g/tonă, fără să se precizeze la ce costuri de producţie s-ar fi ajuns. 
 
Creşterea producţiei de aur urma să aibă loc şi prin continuarea valorificării aurului din nisipurile aluvionare, prin recuperarea acestuia din „hălzi (halde) şi iazuri de decantare cu conţinut redus (circa 0,5 g/tonă)”, precum şi prin realizarea de cercetări pentru aplicarea unor tehnologii în vederea valorificării aurului din concentratele de pirită auriferă cu conţinut până la 2 la sută arsen. Pentru cea de-a doua direcţie de acţiune, respectiv recuperarea aurului din halde şi iazuri de decantare, fusese deja iniţiată o acţiune de colaborare cu firmele Ranger Internaţional Ltd şi Denenhurst Ltd din Australia, cărora le fuseseră deja expediate probe în vederea testării.
 

Pază militară la minele aurifere

 
În aceeaşi perioadă, a fost elaborat şi Raportul privind măsuri de securitate şi acţiuni pentru creşterea producţiei de aur şi argint, în care se menţiona că a „fost instalată pază militară şi posturi de control cu subofiţeri din trupele de securitate” „la mai multe mine şi întreprinderi de prelucrare a minereurilor”, în timp ce „aurul şi argintul fin, rezultat la Întreprinderea Metalurgică de Metale Neferoase Baia Mare, se predă sub formă de lingouri la Banca Naţională a RSR, care posedă în cadrul acestei întreprinderi un depozit blindat, cu pază înarmată, prevăzut cu toate sistemele de siguranţă şi de alarmă”, se arată în analiza BNR. Aurul predat Băncii Naţionale intra la rezerva de stat.
 
În acelaşi timp, se aveau în vedere şi alte măsuri, care ilustrează că, pe lângă scăderea conţinutului de aur al zăcămintelor aflate în exploatare, nici starea utilajelor nu era dintre cele mai bune. 
 

Pe hârtie, producţia creştea exponenţial

 
Având în vedere scăderea masivă a stocului de aur al BNR ca urmare a vânzărilor din 1986 şi 1987, preocuparea conducerii PCR pentru creşterea producţiei de metal galben a continuat şi, în iunie 1988, a fost întocmit Programul pentru creşterea producţiei de aur în perioada 1988-1990, care prevedea o creştere exponenţială a producţiei de aur, dublată şi chiar triplată faţă de ceea ce prevedea planul cincinal. Astfel, de la cele 3 590 kg, cât era prevăzută producţia anuală de aur în planul cincinal 1985-1990, noul program stabilea ca în anul 1988 să se realizeze 6.000 kg de aur, în anul 1989 să se ajungă la 10.000 kg, ceea ce ar fi depăşit maximul atins în 1959, iar în anul 1990 să fie bătute toate recordurile şi să se atingă o producţie de 12.000 kg.
 
Măsurile prin care urma să se ajungă la această producţie cădeau în sarcina Ministerului Minelor şi a Ministerului Industriei Chimice şi Petrochimice, sub „îndrumarea” Comitetului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, şi aveau în vedere: dezvoltarea capacităţilor de extracţie şi preparare a minereurilor, precum şi de prelucrare a concentratelor miniere; executarea unor volume suplimentare la lucrările miniere de deschidere şi pregătire în subteran; „intensificarea cercetărilor tehnologice cu privire la perfecţionarea tehnologiilor de preparare a minereurilor în vederea creşterii randamentelor de extracţie a aurului în instalaţiile de prelucrare din sectoarele minier şi metalurgic; recuperarea aurului din minereurile cu conţinut ridicat de arsen, din steril, din haldele miniere şi iazurile de decantare; valorificarea aurului din cenuşile de pirită de tip Turnu Măgurele şi din cenuşile arsenioase de tip Valea Călugărească, inclusiv aluviuni”.
 

Generalul Ion Dincă, poreclit „Te-leagă”, desemnat să crească producţia

 
Problema aurului a rămas în atenţia conducerii de partid şi de stat şi în anul 1989, temutul Ion Dincă fiind cel desemnat să participe la şedinţa de lucru din 1 iunie, când a fost analizat Raportul privind realizarea sarcinilor din programul pentru creşterea producţiei de aur şi argint. 
 
Ion Dincă a fost mai cunoscut prin porecla „Te-leagă”, întrucât nu ezita să aresteze chiar şi membri importanţi ai aparatului de stat. Însuşi generalul Pleşiţă, fostul şef al spionajului extern, a avut de-a face cu nervii lui Dincă.
 
Prezenţa lui Ion Dincă la această analiză se explică atât prin faptul că era membru al Comitetului Politic Executiv, cât şi prin aceea că, din mai 1988, era membru al Comisiei centrale pentru organizarea şi modernizarea proceselor de producţie şi valorificarea superioară a materiilor prime şi materialelor.
 
Acest raport era o continuare a Programului pentru creşterea producţiei de aur în perioada 1988-1990, deoarece în prima parte includea programul de creştere a producţiei de aur până în anul 1995.
 
Aşa cum recunoşteau şi autorităţile, iazurile ridicau însă probleme, deoarece „rezervele de minereu sunt insuficient cunoscute, iar tehnologiile de preparare sunt în curs de cercetare”. De aceea, în urma analizei, s-au stabilit următoarele sarcini: „clarificarea tuturor problemelor impuse de valorificarea unor zăcăminte cu conţinuturi de 2-3 ori mai mici decât cele ce se exploatează în ţară şi străinătate şi cu dăunători (!) pentru procesele chimico-metalurgice”; intensificarea cercetărilor pentru extragerea aurului din aluviuni, precum şi din cenuşile de pirită; elaborarea unui program geologic special pentru „creşterea gradului de cunoaştere a rezervelor, descoperirea de noi zăcăminte cu conţinuturi de metale preţioase”.
 
Concluzia care reiese este aceea că în epoca „Nicolae Ceauşescu”, numită atât de insistent de propaganda oficială „epoca de aur”, s-au exploatat zăcăminte de aur din ce în ce mai sărace, extragerea aurului necesitând un consum energetic din ce în ce mai mare, ceea ce intra în coliziune cu politica de economisire a energiei. Costul de producţie al aurului a înregistrat un trend ascendent, în timp ce volumul producţiei a avut un trend descendent. Cu toate acestea, regimul comunist a continuat să folosească stocul de aur de la Banca Naţională ca pe o „resursă strategică de ultimă instanţă”, ori de câte ori a avut nevoie să reechilibreze balanţa de plăţi.
 
 

Mai mult de un sfert dintre muncitori plecau după ce se calificau

 
Pe lângă scăderea calităţii minereurilor aurifere, producţia din România s-a redus şi prin închiderea a trei mine importante la jumătatea secolului trecut: „23 August” şi Valea Roşie din Baia Mare (care erau inundate), Săcărâmb din Hunedoara, ale căror instalaţii de flotare au fost transferate la Baia Sprie (1950), respectiv Ruşchiţa (1951). 
 
Alţi factori care au dus la scăderea producţiei, pe care BNR le-a considerat sugestive pentru specificul epocii, sunt câteva „deficienţe de natură tehnico-organizatorică”: utilizarea incompletă a celor 8 ore de lucru, timpul mediu efectiv de lucru fiind de 5 ore şi 50 de minute; aprovizionarea tehnico-materială defectuoasă; desfăşurarea şedinţelor de sindicat şi ale celor de UTM în timpul programului de lucru; recrutarea formală a muncitorilor pentru cursurile de calificare; mai mult decât atât, pentru că nu erau din zonă, 1 200 din cei 4.200 de muncitori au părăsit exploatarea după obţinerea calificării; insuficienta implicare a inginerilor şi a personalului tehnic în lucrările din subteran; problemele de aeraj al galeriilor, fapt pentru care în 1963 au fost înregistrate 189 de accidente, dintre care 7 mortale.
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările