Pe primul l-am ascultat cu răbdare. Îmi oferea acţiuni Apple la un preţ foarte bun, zicea el. Am refuzat. „Rataţi o asemenea oportunitate de investiţii?“ – mi-a reproşat. Da, sunt un ratat!, am gândit şi i-am răspuns altceva. El a încheiat discuţia cu o dezamăgire trucată, nu înainte de a-mi induce sentimentul de vinovăţie pentru că refuzasem un asemenea chilipir, acţiunile Apple.

Al doilea a început identic, în forţă, dar i-am tăiat-o repede, eram pregătit. Aşa am crezut, dar nu eram. Vânzătorul s-a mirat cu un aer compătimitor: „Nu vă interesează să câştigaţi bani?“ Adică, tot eu eram fraierul pentru că nu-l ascultam şi nu doream să câştig (uşor) bani. „Aţi văzut ce se întâmplă cu băncile din Cipru?“, m-a îmbrâncit vânzătorul în actualitate. Care bănci din Cipru? – am făcut pe prostu’ şi vânzătorul mi-a vândut imediat nişte „texte“ alarmiste, mâine poate să se întâmple aşa ceva şi în România! L-am refuzat bombănind şi am închis discuţia cu acelaşi sentiment de vinovăţie, sunt un fraier!

Celui de-al treilea broker (parcă aş povesti un banc!) nu i-am dat nicio şansă, aproape că l-am trimis la origini. Şi mi-a părut rău, mănâncă şi omul ăsta o pâine!

La cei trei vânzători de acţiuni s-a adăugat, în aceeaşi săptămână, şi un agent de asigurări (nu a fost primul, nu va fi ultimul). El mi-a propus direct să ne întâlnim pentru că are un plan... Nu! „Dar nici nu ştiţi despre ce este vorba!“ Nu! „Cum refuzaţi ceva pe care nu-l cunoaşteţi?“ Nu! Am închis telefonul.     

Toţi vor să vândă repede, acum, cu disperare, de parcă mâine vine sfârşitul lumii.

Dacă o mai pun la socoteală şi pe colega mea de birou, care în fiecare zi „stă călare“ pe telefoane, încercând să vândă ceva publicitate la diverşi oameni de marketing, pe un ton mieros, cu nişte „vrăjeli“ mai dulci decât acadeaua care te bagă în diabet, am senzaţia că în jurul meu roiesc numai vânzători, iar eu sunt ultimul cumpărător de pe pământ. (Mai adaug aici şi ploaia de oferte pe care le primesc zilnic pe mail şi în cutia poştală, cu tot felul de chestii de vânzare.)

Dintr-odată, vânzătorii s-au înmulţit mai ceva ca „decreţeii“ lui Ceauşescu. (Criza financiară i-a înmulţit?) şi toţi vor să vândă repede, acum, cu disperare, cu frenezie, fără discernământ, fără scrupule, s-o vândă şi pe mama lui Apple, să vândă „suflete moarte“, de parcă mâine vine sfârşitul lumii şi îi va prinde cu marfa în stoc. Dacă vânzător nu eşti, nimic nu eşti! Dacă nu ai ceva de vânzare, eşti mort! Dacă nu ştii să vinzi (sau să te vinzi), eşti un ratat! Asta pare să fie legea vieţii noastre: vânzarea!

Asaltat de atâţia vânzători, deschid Cartea Sfântă şi caut să înţeleg: „Iuda, după ce a luat bucăţica, a ieşit afară, în grabă. Era noapte.“ (Evaghelia după Ioan, 13.30)