CJUE clarifică normele privind protecţia consumatorilor: se prezumă că neconformităţile apărute în termen de şase luni de la livrarea unui bun au existat de la momentul vânzării

CJUE arată că Directiva europeană 1999/44 privind anumite aspecte ale contractelor încheiate între vânzători şi consumatori urmăreşte să garanteze protecţia acestora din urmă

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) a oferit o serie de clarificări privind protecţia consumatorilor în material vânzării de bunuri de consum şi a garanţiilor conexe, astfel că se prezumă că neconformităţile care devin aparente în termen de şase luni de la livrarea unui bun au existat la momentul livrării.

CJUE arată că Directiva europeană 1999/44 privind anumite aspecte ale contractelor încheiate cu consumatorii urmăreşte să garanteze protecţia acestora din urmă. 

Curtea prezintă un caz concret al unui consumator. La 27 mai 2008, Froukje Faber a cumpărat un vehicul de ocazie de la un dealer auto, iar la 26 septembrie 2008, vehiculul a luat foc în cursul unei deplasări şi a fost complet distrus. 

În urma accidentului, autoturismul a fost deplasat de un utilaj de depanare la dealerul auto-vânzător, apoi, la cererea acestuia, la o întreprindere specializată în dezmembrări pentru a fi depozitat acolo. 

Faber susţine, spre deosebire de dealerul auto, că părţile au discutat cu această ocazie despre accident şi despre eventuala răspundere a dealerului auto. Prin scrisoarea din 11 mai 2009, consumatorul Faber a adresat o somaţie dealerului auto-vânzător. Având în vedere că vehiculul fusese dezmembrat între timp, nu a putut avea loc o investigaţie tehnică privind cauza incendiului acestuia. 

Întrucât vânzătorul a contestat răspunderea sa, Faber a iniţiat o procedură judiciară. Sesizată în apel cu litigiul, Curtea de Apel din Arnhem-Leeuwarden, Ţările de Jos, a hotărât să adreseze Curţii de Justiţie o serie de întrebări preliminare. 

Ce spune Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Întrebată dacă instanţa naţională trebuie să examineze din oficiu această speţă şi dacă consumatorul Faber trebuie considerat consumator în sensul Directivei 1999/44, acesta nu s-a prevalat de această calitate, Curtea răspunde afirmativ în hotărârea pronunţată astăzi. 

Curtea confirmă faptul că instanţa naţională poate invoca din oficiu, în cadrul unui apel, articolul 5 alineatul (3) din directivă. Conform acestei dispoziţii, cu excepţia cazului în care se dovedeşte altfel, se presupune, în principiu, că orice neconformitate care devine aparentă în termen de şase luni de la livrarea bunurilor a existat la momentul livrării.

Astfel, dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia asigurată consumatorilor prin această dispoziţie, ea trebuie să fie considerată o normă echivalentă unei norme de ordine publică în cadrul ordinii juridice interne, arată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Instanţa de trimitere solicită de asemenea să se stabilească dacă principiul efectivităţii se opune unei norme naţionale care ar impune consumatorului să dovedească faptul că a informat vânzătorul în timp util în legătură cu neconformitatea. Astfel, potrivit dreptului olandez, în caz de contestaţie din partea vânzătorului, revine consumatorului obligaţia de proba că l-a informat pe acesta din urmă în legătură cu neconformitatea bunului livrat, iar aceasta în termen de două luni de la constatarea neconformităţii.

Curtea arată că Directiva 1999/44 permite statelor membre să prevadă că, pentru a beneficia de drepturile sale, consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre neconformitate în termen de două luni de la data la care a constatat o astfel de neconformitate. 

CJUE explică faptul că obligaţia aflată în sarcina consumatorului se limitează la informarea vânzătorului despre existenţa unei neconformităţi. Consumatorul nu este ţinut, în această etapă, să probeze că o neconformitate afectează efectiv bunul pe care l-a dobândit şi nici să indice cauza precisă a acestei neconformităţi. 

În schimb, pentru ca informaţia să poată fi utilă vânzătorului, aceasta ar trebui să conţină un anumit număr de indicaţii, al căror grad de precizie va varia în mod necesar în funcţie de împrejurările proprii fiecărei speţe. 

Ce trebuie să facă consumatorul

Curtea mai arată că, în cazul în care neconformitatea devine aparentă în termen de şase luni de la livrarea bunurilor, directiva uşurează sarcina probei care revine consumatorului, prevăzând că se presupune că neconformitatea a existat în momentul livrării. Pentru a beneficia de această facilitate, consumatorul trebuie totuşi să facă dovada anumitor elemente de fapt.

În primul rând, consumatorul trebuie să invoce şi să dovedească faptul că bunul vândut nu este conform cu contractul prin aceea că, de exemplu, nu prezintă calităţile convenite sau este impropriu utilizării aşteptate în mod obişnuit pentru acest tip de bun. Consumatorul are obligaţia de a dovedi doar existenţa neconformităţii. Nu este obligat să probeze cauza acesteia şi nici să dovedească faptul că originea ei este imputabilă vânzătorului. 

În al doilea rând, consumatorul trebuie să dovedească faptul că neconformitatea în cauză a apărut, cu alte cuvinte a devenit aparentă din punct de vedere material, în termen de şase luni de la livrarea bunului. 

Odată ce aceste elemente de fapt sunt dovedite, consumatorul este dispensat de sarcina de a proba că neconformitatea exista la data livrării bunului. Apariţia respectivei neconformităţi în scurta perioadă de şase luni permite să se presupună că, dacă a devenit aparentă doar ulterior livrării bunului, era deja prezentă în acesta, „în stare embrionară“, la momentul livrării. 

Revine în acest caz profesionistului sarcina de a proba, dacă este cazul, că neconformitatea nu era prezentă la momentul livrării bunului, dovedind că aceasta îşi găseşte cauza sau originea într-un act sau o omisiune ulterioară acestei livrări.