ANAF a pierdut procesul cu o multinaţională din industria auto privind o decizie de impunere de 1,5 milioane de euro

Unul dintre cele mai mari grupuri multinaţionale din industria auto a obţinut recent o soluţie favorabilă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) care a respins recursul formulat de ANAF.

ÎCCJ a validat soluţia instanţei de fond care, într-o cauză complexă care a implicat 15 speţe şi  în urma administrării unui amplu probatoriu cuprinzând înscrisuri şi un raport de expertiză în specialitatea fiscalitate întocmit de o comisie de trei experţi, a cenzurat impunerea realizată de organele fiscale. 

“Soluţia Instanţei Supreme confirmă nelegalitatea abordărilor rigide şi formaliste ale ANAF care a ignorat probele administrate în inspecţia fiscală şi în faza administrativă, respectiv, documentele contabile, dar şi celelalte documente suport prezentate de contribuabil, prin invocarea unor pretinse deficienţe de ordin formal, nereglementate, în detrimentul substanţei economice pe care acestea o dovedeau. Au fost, astfel, cenzurate constatările incomplete şi, deci, nelegale ale ANAF de fundamentare a impunerii prin raportare exclusivă la unele criterii formale neprevăzute de lege, Înalta Curte poziţionându-se într-o manieră neechivocă în favoarea nevoii depăşirii aliniamentului formalist în analiza faptelor şi, deci, aplicării legii fiscale prin raportare la situaţia de fapt determinată de ansamblul dovezilor prezentate în cauzele deduse judecăţii”, explică Mihail Boian, Avocat Partener litigii fiscale, D&B David şi Baias.

„Procesul a început în anul 2015, odată cu introducerea contestaţiei fiscale de către contribuabil la ANAF. Contribuabilul a fost cel care a iniţiat procesul. Ulterior câştigării procesului în prima instanţă, organele fiscale au formulat recurs, acesta din urmă fiind respins de ICCJ. Litigiul a avut ca obiect anularea de obligaţii fiscale principale si accesorii de aproximativ 1,5 milioane euro”, a explicat pentru „Adevărul” Mihail Boian.

Una dintre problematicile dezlegate de instanţe a vizat pierderile tehnologice aferente procesului tehnologic al companiei, în contextul exercitării dreptului de deducere a cheltuielilor la calculul impozitului pe profit. Din această perspectivă, echipa de inspecţie fiscală a condiţionat deducerea cheltuielii de o serie de condiţii ce ţin de forma normei de consum şi modalitatea de determinare a acesteia (e.g. determinări cantitative pe baza fişelor tehnologice pe fiecare produs în parte care să cuprindă denumirea produsului, caracteristicile acestuia, fazele operaţiunii de prelucrare, utilajele utilizate pentru realizarea operaţiunilor respective, consumurile pe o unitate de produs specifice fiecărei faze), care însă excedă cadrului legal fiscal. 

În acest sens, instanţele de judecată au conchis că, din moment ce legea fiscală nu impune nicio cerinţă de formă, elaborarea cuprinsului notei de consum, dar şi a parametrilor utilizaţi este, aşadar, lăsat la latitudinea contribuabililor, cu condiţia ca acesta să permită organelor fiscale identificarea, într-o abordare rezonabilă, a indicatorilor relevanţi prin raportare la particularităţile procesului de producţie.  

O altă problematică analizată de instanţa a vizat aplicarea defectuoasă a normei anti abuz reglementate de art. 11 alin. 1 Cod fiscal, în privinţa unor cheltuieli înregistrate de companie cu scăderile din gestiunea sa a unor bunuri vândute. Pornind de la împrejurarea că o parte din documente justificative au fost întocmite manual, organele fiscale nu au luat în considerare operaţiunile economice întrucât acestea n-ar fi avut substanţă economică, respectiv, că ar denatura profitul impozabil prin înregistrarea de cheltuieli aferente ieşirilor de stocuri şi, astfel, au negat dreptul la deducere a acestora.

Şi în această speţă, instanţa de judecată a analizat probatoriul prezentat în justificarea scăderilor din gestiune care au fost anterior ignorate de echipa de inspecţie fiscală şi, constatând realitatea şi substanţa operaţiunilor economice din spatele acestora (i.e. înregistrarea scăderii din gestiune aferente vânzării produselor finite), a constatat lipsa de aplicabilitate a normei antiabuz şi a procedat la aplicarea regulii generale de deductibilitate a cheltuielilor prevăzute de art. 21 Cod fiscal, conchizând asupra caracterului deductibil al acestora.

Astfel, indiferent de întocmirea manuală a unora dintre documentele justificative (ca o consecinţă a unei uzanţe particulare determinate de limitările programului de contabilitate), cuprinsul acestora dovedea că acele cheltuielile sunt aferente scăderii din gestiune a produselor vândute în exercitarea obiectului de activitate al companiei.

Astfel, în mod particular instanţa reţine că chiar şi în situaţia în care ar exista erori la înregistrarea acestor descărcări manuale din gestiunea Societăţii, atât timp cât comisia de experţi a putut determina cert cantităţile descărcate pe această tranzacţie, stabilind caracterul real al acestor descărcări, şi organele fiscale erau obligate să accepte ca reprezentând documente justificative facturile întocmite manual de contribuabil şi ca atare să constate conţinutul economic al tranzacţiei. 

O ultimă problematică dedusă judecăţii a vizat corecta încadrare a veniturilor achitate de contribuabil către o serie de companii nerezidente, respectiv calificarea acestora ca fiind aferente unor servicii de cercetare-dezvoltare taxabile în statul de rezidenţă al prestatorului sau  redevenţe pentru achiziţia de know-how, taxabile în România.

Şi în această speţă, instanţa a aplicat principiile mai sus menţionate şi, prin raportare la drepturile şi obligaţiile contractuale efectiv derulate între părţi în baza probatoriului administrat, a conchis că aceste venituri nu pot să reprezinte redevenţe care ar presupune transferul de know-how şi experienţă pentru a fi utilizate de cealaltă parte în interes propriu, ci vor fi considerate ca reprezentând prestări de servicii care presupun executarea unor lucrări specifice cu cunoştinţele prestatorului. În motivarea sa instanţa supremă reţine în mod expres incidenţa comentariilor art. 12 din Convenţia Model OCDE, respectiv faptul că în cazul contractelor de servicii, furnizorul se angajează să presteze servicii care solicită cunoştinţele de specialitate, aptitudini sau expertiză, dar nu transferă astfel de cunoştinţe de specialitate, abilităţi sau expertiza unor terţe părţi. 

În aceste condiţii, constatând că în speţă obiectul contractelor încheiate cu societăţile nerezidente nu a constat în cedarea cunoştinţelor şi a experienţei în favoarea rezidentului român, ci a constat exclusiv în utilizarea de către prestatori a experienţei lor în efectuarea unor lucrări de cercetare-dezvoltare în beneficiul companiei din România, astfel această tranzacţie nu poate reprezenta un transfer de know-how.  Din nou, cenzurarea constatărilor ANAF a fost ocazionată de analizarea detaliată şi valorificarea temeinică a probatoriului administrat. 

”Soluţia Înaltei Curţi confirmă că regula anti-abuz, utilizată în exces în ultima perioadă de organele de inspecţie fiscală, nu poate fi aplicată în situaţii în care contribuabilul deţine documente care demonstrează scopul economic al tranzacţiilor desfăşurate, indiferent dacă, din perspectiva organelor de inspecţie, nivelul de documentare al respectivelor tranzacţii este insuficient sau chiar eronat. De asemenea, Instanţa Supremă a confirmat că diferenţa dintre redevenţe şi servicii trebuie analizată pe baza documentelor deţinute de contribuabil, inclusiv pe baza prevederilor contractuale, ţinând cont în acelaşi timp de Comentariile OCDE la Convenţia Model”, a conchis Monica Vîrza, director a departamentului de taxe directe din cadrul PwC România.

Echipa de avocaţi ai D&B David şi Baias a fost formată din Mihail Boian, Partener şi Andreea Stoica, Avocat Senior, iar cea a PwC România a fost formată din Ionuţ Simion, Partener, şi Monica Vîrza, Director.