Ziua după publicarea nominalizărilor la premiile UNITER
0
Ieri au fost făcute publice nominalizările la premiile UNITER aferente anului 2014. M-am numărat, spre bucuria unora şi enervarea altora, printre cei trei critici ce au făcut parte din juriu.
Cititorii cât de cât familiarizaţi cu agitaţia din spatele vieţii teatrale româneşti ştiu câte ceva despre peripeţiile ce au precedat desemnarea acestui juriu. Au ştiinţă despre eşuata tentativă de înnoire a formulei de desemnare a nominalizaţilor şi despre necesitatea urgenţei găsirii unei soluţii de avarie. Oamenii de bună-credinţă pot să înţeleagă şi că cei ce au acceptat, fireşte, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, dar şi contra unui onorariu, ca, în mai puţin de două luni, să vadă ceea ce nu au văzut în celelalte zece şi-au asumat nu doar o mare responsabilitate, ci şi un risc mult mai consistent decât în alţi ani. Asigurându-şi bombănelile mai mult sau mai puţin amicale aferente. Ale celor ce uită ori se fac că uită că un jurat are la dispoziţie un vot. Doar unul singur. Care poate fi şi prea puţin, şi prea mult. Depinde de situaţie. Un vot pe care uneori l-ar vrea împărţit nu la trei, ci la cinci, la şapte ori la nouă. Alteori, deloc.
Ştiam încă de când am pornit la drum că nu vom putea vedea tot ceea ce s-a produs în teatrul românesc preţ de 365 de zile. Sunt în România de azi mai mult de 40-50 de teatre aflate în proprietatea Statului şi se presupune că fiecare dintre ele scoate măcar 5 premiere pe an. Mai sunt multe, nenumărate teatre particulare sau independente, unele dintre ele cu o producţie consistentă. Ba chiar şi valoroasă. Un calcul simplu arată că, şi dacă am fi avut la dispoziţie toate cele 365 de zile ale anului şi chiar în condiţiile în care niciunul dintre noi nu ar avea o altă slujbă de pe urma căreia să îşi câştige existenţa (critica de teatru nu mai este un job în România de azi şi nici nu îţi mai asigură traiul zilnic), tot nu am fi putut fi peste tot.
La urma urmei, e vorba despre o chestiune de bun-simţ şi despre puţin realism. Cum criticului literar îi este peste poate să citească toate cărţile apărute într-un singur an, la fel şi comentatorul fenomenului teatral, până şi cel înzestrat cu o motricitate superioară celei a altor confraţi, este condamnat la o cunoaştere parţială a fenomenului. Chiar şi în aceste condiţii limitative, nu cred să ne fi scăpat fie şi un singur spectacol bun, susceptibil de a figura, într-o formă sau alta, la o categorie sau alta, pe lista de nominalizări. Am văzut-cum altfel?- şi multe spectacole mediocre şi destule montări proaste, dar asta e altă poveste. Ce ţine, într-o oarecare măsură, de realismul celor ce ne-au invitat sau au insistat să le vedem.
Ştiam la fel de bine încă de început şi că nu vom putea mulţumi pe toată lumea. Nici măcar pe aceia, mulţi, puţini, care îşi evaluează raţional realizările şi performanţele. Cum spuneam, de multe ori, de foarte multe ori, trei nominalizări aflate prin regulament la dispoziţia juriului se dovedesc insuficiente, tot la fel cum sunt cazuri în care aceleaşi trei nominalizări sunt greu de „acoperit” prin performanţe artistice reale. În primul caz, o selecţie s-a impus, cu toate regretele presupuse de ea. În cel de-al doilea, din fericire pentru noi…nu a fost ori nu a prea fost cazul.
Ştiam şi că nu suntem infailibili. Că nu deţinem adevărul absolut. Că vom propune o listă în care se vor regăsi criteriile noastre, gusturile noastre, experienţa noastră, cultura noastră teatrală şi generală. Chiar şi micile noastre subiectivisme. Că, în orice moment, listei noastre i se va putea opune o alta. Verosimilă. Poate nu în totalitate diferită, dar oricând deschisă şi altor opţiuni. Nu ne-am dorit decât să oferim o listă conţinând nişte nominalizări plauzibile. O listă care nu va putea defel, nici acum, în cazul dat, nici în alte cazuri, evita întrebări, puse uneori pe un ton agresiv-inchizitorial, alteori mascând prost procese de intenţie, referitoare la nenominalizarea unui spectacol ori a unui actor, actriţe, regizor, scenograf sau critic. Dar care doream să evite întrebări mult mai dureroase, vizând justificarea unei anume prezenţe. Întrebări dureroase mai curând pentru creatorii nominalizaţi decât pentru juraţi. Cărora ştiam foarte bine că acelaşi cvartet veşnic zgomotos de criticiţe mereu la înaltă tensiune şi etern aferate dar decuplate voluntar şi orgolios de la viaţa teatrală românească ori profesoare de teatru care nu prea merg la teatru le va pune la îndoială şi competenţa, şi buna-credinţă. Că numai atâta le-a mai rămas, având în vedere marginalizarea de care suferă. Să se deghizeze în oameni antisistem când, în realitate, nu sunt decât comisari în fustă.
Piesa „De vânzare / For Sale”, de Gianina Cărbunariu (Teatrul Odeon din Bucureşti), este nominalizată pentru „Cel mai bun specatcol”
Nu ştiu dacă am reuşit în tot ceea ce ne-am propus. Dar că am fost de bună-credinţă şi că nu am intenţionat să comitem nedreptăţi ştiu cât se poate de sigur. La fel de sigur ştiu că am avut în vedere creaţii, şi nu nume de creatori. Spectacole, şi nu instituţii. Ştiu şi că nu am acordat atât de multe nominalizări spectacolelor unui Andrei Şerban sau unui Victor Ioan Frunză doar fiindcă erau semnate de doi artişti uriaşi. Ci pentru că realizările lor din 2014 ni s-au părut a fi cele mai bune. Şi că nu am nominalizat un spectacol altfel al, de fapt, de Gianina Cărbunariu numai şi numai pentru că e altfel, ci pentru că ni s-a părut unul cu adevărat bun. Cele trei, alături de Incendii, spectacol ce i-a adus lui Radu-Alexandru Nica o nominalizare la premiul de regie, ilustrează diversitatea ofertei din teatrul românesc de azi. De la spectacolul foarte bun, de mare montare la cel de cercetare şi de laborator, de la montarea preocupată de social şi implicată în politic la cea centrată pe poveste şi pe emoţie.
„Omul cel bun din Seciuan”, în lui regia Andrei Şerban (Teatrul Bulandra Bucureşti), se află printre nominalizările pentru „Cel mai bun spectacol”
Mai ştiu şi depun mărturie că nu am fost bântuiţi de viziuni „sindicaliste”. Că nu ne-au preocupat nici un moment posibile rotaţii prin ani ale nominalizaţilor. Sau „repartiţiile” convenabile. Că nu ne-au impresionat „monumentele” fiindcă nu agreăm „monumentalizare” şi nici „tombalizarea” unei arte eminamente vii. Că nimeni nu ne-a făcut sugestii şi nimeni nu ne-a impus nominalizări. Că în cele două luni cât am fost sub contract cu UNITER, nici o persoană de acolo nu a încercat să ne sugereze „ce gândeşte Suveranul”. Dar şi că „Suveranul” însuşi, adică dl. Ion Caramitru, preşedintele UNITER, a evitat în tot acest timp să ne dea vreun telefon. Cum nu a făcut-o niciodată în mulţii ani de când eu, cel puţin, fac parte din astfel de jurii.
„Mobilă şi durere”, direcţia de scenă Victor Ioan Frunză, Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu” Bucureşti, pentru „Cel mai bun specatcol”
Acestea fiind spuse, orice altă explicaţie a mea pe tema nominalizărilor este exclusă. Asta neînsemnând că aş contesta cuiva dreptul democratic de a se îndoi pe mai departe. Ba chiar de a-mi da telefoane sau sms- uri, fie chiar nepotrivite şi pe tonuri oţărâte, la ore mici, mult după miezul nopţii, de a se manifesta lăbărţat şi înţepat pe facebook, de a organiza conferinţe de presă în care să îşi plângă suferinţele şi nemulţumirile. Reale sau imaginare.
Se încarcă comentariile...
