Doi tineri, într-un parc. Un decor simplu, semnat de Puiu Antemir, în spectacolul „Zăpezile de altădată“, pus în scenă de Mircea Cornişteanu după piesa lui Dumitru Solomon, la Teatrul de Comedie din Bucureşti.

El (Andrei Runcanu), plin de patos şi de pasiune, debitând într-o excitaţie erotică in crescendo numai tâmpenii, banalităţi şi lucruri comune pentru a ameţi o fată puţin credulă (Laura Creţ). Vrea să o sărute şi, bineînţeles, cu judecata puţin umbrită în prag de seară, o iubeşte „cât tot universul“.

Sunt frumoşi, sunt tineri, el se convinge singur de propria retorică pe măsură ce o  declamă. Stupizeniile şi platitudinile, extraordinar punctate în comedia romantică a dramaturgului Dumitru Solomon (1932-2003), sunt atât de strigătoare la cer, încât însăşi statuia din parc, Dolphis, prinde viaţă şi coboară revoltată de pe soclu, pentru a le amenda cu stoicism şi cu sarcasm.

Timpul care ucide iluziile

Statuia din „Zăpezile de altădată“ le prezice apodictic tinerilor că se vor trezi curând la realitate, că viaţa nu e deloc o poezie a viselor. O spune ea, o statuie, adică un om împietrit, cerebral şi apolinic , care odinioară a scris poezii de dragoste şi care s-a convins în timp de toată deşertăciunea şi zădărnicia acestora. Verdictul statuii e necruţător: timpul distruge dragostea.

Textul, o comedie savuroasă, trimite la versul „Dar unde sunt zăpezile de altădată?“ din poezia lui François Villon. Cei doi tineri nu cred o iotă din ceea ce le spune statuia, preferând să epateze în continuare şi să-şi spună că au visat, mai ales că aceasta îşi ocupă înapoi locul pe soclu şi se încăpăţânează să tacă.

Dramaturgul a fost pasionat de filozofii clasici, astfel, crearea unui personaj-statuie (Cezar Grumăzescu) a fost la îndemână. Dumitru Solomon, care a mai scris despre Socrate, Platon şi despre arma secretă a lui Arhimede (fiind influenţat şi de dramaturgia lui Camil Petrescu şi a lui Henrik Ibsen), a îmbrăţişat până la urmă teatrul de avangardă, experimentalist.

În 2003, când a scris „Zăpezile de altădată“, se impusese printr-o scriitură cu nerv, cu replici acide şi inteligente.

În ultimii ani, poate cea mai reuşită montare a pieselor sale – „Identităţi“ – a fost realizată de regizorul Victor Ioan Frunză la Brăila.  

Speranţe înecate în mariaj

În partea a doua a spectacolului, în decorul multifuncţional, cu un pat – axis mundi în locul statuii iniţiale, vedem personajele ipostaziate peste două decenii.

Doamna (Gabriela Popescu) vine răscolită de la un spectacol de teatru, unde fusese cu mama ei. Soţul, când nu preferă să se uite la televizor şi să zacă în pat, doarme imperturbabil şi nu vrea decât să continue să doarmă. Ea, profund dezolată şi jignită de această atitudine, vrea să lămurească în miez de noapte toate problemele lor conjugale. Gunoiul nu mai trebuie ascuns sub preşul nopţii. Frustrarea şi indignarea ei sunt atât de mari, încât lămurirea nu mai suportă amânare – asta spre disperarea soţului aţipit.

Degeaba se îmbracă sexy, într-un dessous roşu provocator, degeaba îl zgâlţâie la propriu. Soţul nu pare tulburat, dimpotrivă, chiar prinde un pui de somn în cada din baie. Adevărurile usturătoare, aruncate în toi de noapte de la unul la altul, îţi lasă gura strepezită.

Ea (o Gabriela Popescu extraodinară, de neuitat şi în recitalul „Copilul din spatele ochilor“, în regia Lianei Ceterchi) vorbeşte la telefon cu mama ei ca şi cum ar vorbi cu amantul, ca să îl facă gelos. El, la fel, vorbeşte cu mama soacră ca şi cum ar vorbi cu amanta. Mama (Aurora Leonte) e o apariţie cu totul savuroasă cu a sa replică „Ţi-am zis eu, mamă, să nu-l iei p-ăsta!“, ca şi vecinul şicanat de zgomotul mobilei mutate (Eugen Racoţi), care scoate capul din podea. 

Nici gelozia nu-l trezeşte însă pe soţ din somnul profundei blazări. Ea ameninţă că pleacă, îşi face chiar şi valiza, el este însă preocupat doar de împărţirea frigiderului la propriu.

Până la urmă, rolurile se inversează, el reuşeşte să fie trezit, tocmai când consoarta e gata, la rândul ei, să aţipească. Nu mai are chef nici de făcut amor, nici de rezolvat probleme. Ce urmează? Alergătură pe scenă, la propriu, nesfârşite quiproquouri, exagerări în tonurile actorilor. Dacă apatia iniţială a soţului e interpretată prea linear de Sandu Pop, nici furia lui ulterioară de bărbat lezat nu e aşa de convingătoare. Statuia apare din nou în final, pentru a le zice triumfător: „Vedeţi că am avut dreptate?“.

Un nod în gât îţi îneacă râsul, pentru că, de fapt, nu mai contează cine a avut dreptate.

„Zăpezile de altădată“

Teatrul de Comedie din Bucureşti

Regie: Mircea Cornişteanu

Decor: Puiu Antemir

Costume: Anca Răduţă

Cu: Gabriela Popescu, Sandu Pop, Aurora Leonte, Cezar Grumăzescu, Eugen Racoţi, Laura Creţ, Andrei Runcanu