Rezultatele de la acea vreme au fost remarcabile. Ele nu s-au concretizat doar prin participarea celebrei companii la una dintre primele ediţii ale Festivalului European al Spectacolelor (2011) prin spectacolul Twins, ci şi printr-o colaborare nemijlocită, al cărei rod a fost spectacolul sWitch.

Atunci zece artişti, componenţi ai trupei timişorene, erau îndemnaţi şi stimulaţi de celebrul coregraf să îşi depăşească statutul de actori de teatru dramatic, să se metamorfozeze în ceea ce compatriotul nostru Gigi Căciuleanu numeşte dansActori , să realizeze, alături de László Major, unul dintre cei mai experimentaţi colaboratori ai lui Pal Frenak, poate nu neapărat un spectacol de teatru-dans, aşa cum i se spune îndeobşte, ci, mai curând, o reprezentaţie de teatru coregrafic. Spectacol a cărui temă principală era identitatea. O reprezentaţie al cărui rost era acela de a desluşi ce înseamnă aventura zămislirii şi apoi a descoperirii propriului corp, de a vorbi despre certitudinile şi incertitudinile asociate în mod firesc acestei aventuri, despre clarificările necesare şi ambiguităţile aşijderea, despre memorie şi jocurile ei, despre devenirile prin ani, prin secole şi prin milenii a legendei biblice a lui Adam şi a Evei. Şi nu doar atât.

Iată că la finele anului 2015 Pal Frenak a revenit la Timişoara, loc unde a regăsit o bună parte dintre artiştii ce au lucrat sub conducerea sa în urmă cu ceva timp. E vorba despre Laura Avarvari, Daniela Bostan, Luminiţa Tulgara, Cătălin Ursu, acestora alăturându-li-se acum Alina Ilea, Mara Opriş, Colin Buzoianu, Călin Stanciu jr., Raul Lăzărescu şi Ionuţ Iova. Autorul „textului”, atâta cât e, nu textul rostit ci textul „intuit” contând cu adevărat, dar şi al scenariului e acelaşi Mátyas Várga. Cei deja menţionaţi, dar şi Attila Gergely şi Levi Norman (ilustraţia muzicală), Attila Hajas (ilustraţia video), János Marton, Erika Vasas şi Attila Gergely (asistenţi scenografie) au decis ca de astă dată să ne spună o altfel şi un alt fel de poveste. Una despre vis, despre visul în vis, despre trezie, despre real şi imaginar, despre realitate şi visare, despre frontiera dintre vis şi coşmar, despre mituri vechi de când lumea (acela al androginului) şi mitologii cum le-ar fi spus Roland Barthes. Mitologii ale anilor ’50, rămase, vedem, la fel de percutante ori de obsesive în 2015 sau 2016.

 Ni se „vorbeşte”, fireşte fără cuvinte, despre blonda Marylin Monroe, fără doar şi poate un „chip-obiect” asemenea celui al Gretei Garbo despre care a scris în Mitologiile lui Roland Barthes şi feluritele accidente ale vieţii, despre automobil- pe acelaşi Roland Barthes îl preocupa în cartea citată, apărută în 1957, „noul Citroen”- şi despre rock and roll. Fetişuri în absenţa cărora nu mai putea fi imaginată realitatea acelor ani ai veacului trecut.

O realitate în care lumea visa cu ochii deschişi, se amăgea ori dorea să se amăgească, crezând sau mimând credinţa că nimic rău nu i se mai putea întâmpla deoarece tot răul de pe lumea aceasta se încheiase odată cu sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Fiecare dintre interpreţi ne spune câte o poveste. Nu întotdeauna coerentă şi nu obligatoriu dusă până la capăt. Povestea câte unui crochiu de personaj. Uneori se încheagă grupuri, alteori povestea istorisită de unul ori un grup de interpreţi e continuată de un alt „narator” ori de alte personaje. Frecvent mica istorie se întrerupe brusc, lăsându-ne pe noi a-i imagina şi construi continuări sau epiloguri. O facem poate inadecvat şi nepermis crezând, în mod eronat, că am mers la teatru spre a înţelege, în vreme ce Pal Frenak şi colaboratorii lor ar fi dorit ca înainte de orice să fi venit că să simţim.

Vedem pe scenă trupuri contorsionate, executând mişcări spasmodice. Corpuri, cel mai adesea înveşmântate în costume ale căror culori de bază sunt albul şi negrul, corpuri parţial dezgolite, fiindcă, nu-i aşa?, „dansul a dezgolit trupul înaintea teatrului” decrispând o lume, o societate şi, în cele din urmă, o estetică. Sunt aşa fiindcă, după cum ne reaminteşte George Banu (cf. Scena modernă- Mitologii şi miniaturi, Editura Nemira, Bucureşti, 2014), „nudul e rebel” şi „face din scenă un loc al efervescenţei, al afirmării trupului ca agent perturbator”.

Iar visul e la rându-i rebel, favorizând revoltele eliberatoare asupra raţiunii şi descoperirea energiilor primordiale.

Mişcările acestea contorsionate, spasmodice de-a dreptul, sunt pe neaşteptate şi în chip repetat înlocuite de dansuri perfect articulate. Aşa cum o impune misteriosul, voit alambicatul spaţiu sonor al spectacolului. Un spaţiu în intimitatea căruia se amestecă sunete şi muzici de toate felurile. De la Casta Diva la aria lui  Ciociosan, de la We should be dancing al celebrei trupe Bee Gees la In Dreams, marele şlagăr de odinioară al lui Roy Orbison. Aşa cum se întâmplă în marile aglomerări urbane, în blocurile din apartamentele de după uşile cărora se aud brusc, calm ori disperat, dorit ori enervant, cântece şi zgomote felurite. Ori aşa cum stau lucrurile când cineva se joacă obsesiv pe scala unui aparat de radio căutând o frecvenţă dorită sau muzica preferată. Sunetele „încălecându-se” în complementarităţi bizare sau antagonisme pe veci nerezolvabile. Creând locuri, fapte, senzaţii, păreri ce nu mai ţin cont de delimitările tradiţionale, categoric codificate, dintre diurn şi nocturn.

Fireşte, spectacolul nu e perfect. Perfecţi nu sunt în primul rând interpreţii, existând diferenţe considerabile între abilităţile lor coregrafice. Dar aşa cum nu cred că Pál Frenak şi-ar fi dorit să creeze pe scenă o naraţiunea perfect articulată ce ar fi contrazis astfel însăşi esenţa primară a visului, nu perfecţiunea dansurilor contează. Ci capacitatea lor şi a celor ce le interpretează de a ne face pe noi, spectatorii, să devenim asociaţi la visare. Un scop, fără doar şi poate, îndeplinit.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara- PRIN VIS- UN spectacol de Pál Frenak;

Texte de: Mátyas Varga;

Traducerea: Judith Reinhardt;

Spaţiu coregrafic şi costume: Pál Frenak;

Scenariu de Mátyas Varga;

Ilustraţia muzicală: Attila Gergely şi Levi Norman;

Ilustraţia video: Attila Hajas;

Light design: János Marton;

Asistenţi coregrafie: Erika Vasas şi Attila Gergely;

Cu: Cătălin Ursu, Alina Ilea, Mara Opriş, Laura Avarvari, Daniela Bostan, Luminiţa Tulgara, Colin Buzoianu, Călin Stanciu jr., Raul Lăzărescu, Ionuţ Iova;

Data reprezentaţiei: 16 ianuarie 2016