Volum în care sunt reunite texte în a căror organicitate feeria imagistică se asociază celei lexicale, exprimabilul inexprimabilului, sărbătoarea luxuriantă a simţurilor supradilatate miasmelor fetide. O carte în care, adoptând instrumentele, mijloacele de investigare şi autoinvestigare ale poetului, regizorul, obsedat de multiplele alterităţi ale fiinţei umane şi, implicit, de propriile sale alterităţi, mai explorează o dată „blocul de penumbră/ în care locuieşte dublul/expulzat de toţi ceilalţi dubli ai mei” (ei, bine…).

În respectivul volum figurează şi amintirile imaginare dar şi dialogurile la fel de imaginare pe care poetul le are despre ori pe care le-a întreţinut cu acest/acel Emanuel Swedenborg, conturat în propria-i minte de lectura Cărţii de vise, jurnalul multă vreme secret al ilustrului inventator, filosof şi profet din secolul al XVIII lea. Gânditor care i-a inspirat pe Goethe şi pe Kant, pe Balzac şi pe Dostoievski, pe William Blake şi pe Walt Whitman, pe August Strinberg şi pe Jorge Luis Borges, dar şi pe Charles Baudelaire, poetul ce a găsit în scrierile suedezului celebra teorie a corespondenţelor.

FOTO: Adrian Bulboaca

Invitat să monteze un spectacol la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, Mihai Măniuţiu şi-a rescris în limbaj teatral poemele din ciclul Domnul Swedenborg vrea să vizeze, creând astfel suportul dramaturgic pentru o montare care se joacă, la modul cel mai serios şi profesionist cu putinţă, de-a teatrul post-dramatic.

FOTO: Adrian Bulboaca

De ce spun asta? De ce cred că spectacolul se joacă de-a teatrul postdramatic? Fiindcă, până la un moment dat, Măniuţiu şi colaboratorii săi apropiaţi – Adrian Damian, semnatarul decorurilor, Şerban Ursachi, creatorul muzicii de spectacol şi coregrafa Vava Şteafănescu, lor alăturându-li-se Valentin Codoiu (costume) şi Lucian Moga (light design), dar şi actorii Teatrului ieşean- par să fi fost angrenaţi în înfăptuirea unei montări, a unei performance ce respectă testele de identificare specifice respectivului gen de teatru. Regizorul a creat ceea ce se cheamă un performance text în care regăsim trăsăturile caracteristice ale postdramaticului, aşa cum sunt ele inventariate de teoreticianul lui, Hans-Thies Lemann.

FOTO: Adrian Bulboaca

Avem, prin urmare, graţie dramaturgului-regizor, acel performance text în care sunt lesne recognoscibile parataxa, simultaneitatea, jocul cu densitatea semnelor, muzicalizarea, dramaturgia vizuală, corporalitatea, pătrunderea realului (de ireal), ca şi opoziţia situaţie/eveniment. Măniuţiu merge până acolo încât construieşte ceea ce se cheamă “un eseu scenic”, extrăgând mai curând la modul simbolic invocatul text swedenborgian despre vis şi angeologie din camera de lectură şi mutându-l în interiorul Teatrului la cub ieşean. Aceasta cu intenţia declarată, anunţată şi obsesiv repetată de glasul Comentatorului swedenborgian, de a-l expune teatral. O intenţie mereu şi mereu amânată şi, până la urmă, obliterată şi zădărnicită de însuşi acest Emanuel Swedenborg, constant acaparat de somn fiindcă personajul măniuţian “ar vrea să vizeze altceva decât visează”. E meritul actorului Radu Ghilaş de a fi desenat un Emanuel Swedenborg somnolent, inocent, veşnic mirat, etern incapabil să înţeleagă ce i se întâmplă şi permanent dornic să îşi reia locul pe canapeau strategic plasată chiar în centrul spaţiului de joc.

Avem, de asemenea, datorită compozitorului Şerban Ursachi, o “supradeterminare muzicală a discursului actoricesc” ca şi o “suprapunere de lumi sonore” duse atât de departe încât spectacolul mai-mai că atinge statutul de concert scenic. Avem arii şi monologuri verbale, elogii şi false exegeze transpuse în registru muzical, interpretarea celor mai multe dintre acestea căzând în sarcina lui Cosmin Maxim, bravul, excelentul interpret al actorului-personaj căruia nevăzutul, invocatul şi lesne identificabilul regizor (alter-ego al adevăratului director de scenă) i-a încredinţat rolul Comentatorului swedenborgian.

Avem însă şi ceea ce se cheamă teatru coral, unul deopotrivă muzical dar şi de mişcare (aici se cuvine evidenţiat aportul coregrafei Vava Ştefănescu), el dobândind substanţă prin contribuţia Oanei Sandu (Femeia în roşu), a lui Doru Aftanasiu (Demonul swedenborgian) dar şi prin aceea a interpretelor Servantelor lui Swedenborg (Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Coşovanu, Daniela Tocari, Alina Mîndru).

Şi, în fine, avem şi un decor conceput de Adrian Damian ca un fel de video-instalaţie complicată ce reconstruieşte laboratorul sofisticatelor cercetări şi experimente ale domnului Swedenborg.

Se poate, aşadar, afirma, fără teama de a greşi, că Domnul Swedenborg vrea să viseze de la Naţionalul ieşean e, exact cum spune Hans-Thies Lehmann “tehnică a sunetului şi sărbătoare, dans şi dezbatere, construcţie scenică şi filosofie” toate concentrându-se într-o alcătuire scenică validă, înfăţişată drept “lucru care se întâmplă”.

Numai că scenaristul şi regizorul Mihai Măniuţiu deţine atât simţul măsurii cât şi pe cel al umorului, al ironiei şi al autoironiei.

Umor, ironie şi autoironie concretizate nu doar în revolta la vedere a actorului văzut (Cosmin Maxim) împotriva regizorului nevăzut, însă definit drept terorist, egoist şi fanfaron. Măniuţiu îşi invită şi provoacă spectatorii la un spectacol de teatru experimental pe care, la un moment dat, el însuşi îl subminează conştient, şi, pe neaşteptate, îl transferă în registrul deriziunii controlate.

Aşa încât, la urma urmei, ceea ce vedem şi auzim e un muzical atipic, remarcabil proiectat şi ritmat, mizând eficient pe “teatralizarea interpretării muzicale”, aşa după cum îl defineşte compozitorul Şerban Ursachi într-un text publicat în caietul-program, ca de obicei inteligent întocmit de Cristina Rădulescu. (FOTO: Adrian Bulboaca)

Sau, mai simplu spus, vedem şi auzim un cabaret- teatru în care nu, nu e prezentată Moartea doctorului Faust, aşa cum o făcea Michel Ghelderode, nici tragedia lagărelor naziste, aşa cum s-a făcut pe Broadway, ci parodia superioară a visurilor, visărilor şi fantasmelor unui anume Emanuel Swedenborg. Al acelui Emanuel Swedenborg devenit aproapele lui Mihai Măniuţiu şi care are toate şansele să devină şi aproapele nostru.  

    

Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi - DOMNUL SWEDENBORG VREA SĂ VISEZE;

Scenariul dramatic şi regia: Mihai Măniuţiu;

Decorul: Adrian Damian;

Costumele: Valentin Codoiu;

Muzica originală: Şerban Ursachi;

Coregrafia: Vava Ştefănescu;

Light design: Lucian Moga;

Cu: Radu Ghilaş, Cosmin Maxim, Doru Aftanasiu, Tatiana Ionesi, Oana Sandu, Livia Iorga, Diana Roman, Loredana Cosovanu, Daniela Tocari, Cristina Florea, Alina Mîndru;

Data premierei: 28 aprilie 2013