PORTRET Singurul moment în care actriţa Olga Tudorache şi-a uitat replica. „Ea era deja la spital şi publicul încă mai aplauda“

Olga Tudorache                                                                                                             FOTO: Florin Buliga

Olga Tudorache s-a dedicat în totalitate scenei. A iubit fiecare rol – fără discriminare, fără clasamente, fără mofturi – şi a jucat până când a simţit că personajul său este desăvârşit. Singurul moment delicat din carieră a venit abia în 2012, când marea actriţă a suferit un accident vascular şi a trebuit să fie transportată la spital. Fidel, publicul său a rămas în sală şi a aplaudat-o zeci de minute, în semn de susţinere.

Imaginaţi-vă o sală de teatru în care lumea aplaudă puternic vreme de 20 de minute, când pe scenă nu mai e niciun actor. Nu e chemarea repetată la rampă a actorilor la final de spectacol, căci momentul se petrece în mijlocul unuia. Nu este vorba nici despre vreo scenă dintr-un roman absurd sau vreo metaforă pentru teatru. Este pur şi simplu un moment de sprijin moral oferit de spectatorii aflaţi într-una dintre sălile Teatrului Metropolis, într-o seară de aprilie, în 2012. Tocmai a fost întrerupt spectacolul „Peşte cu mazăre“ de Ana-Maria Bamberger, în regia Olgăi Tudorache – atunci în vârstă de 83 de ani –, cu ea şi Tamara Creţulescu în distribuţie. Sunt deja opt ani de când joacă împreună acest spectacol, dar astă-seară ciclul s-a întrerupt. Marea doamnă a teatrului românesc tocmai a suferit un accident vascular cerebral în faţa publicului. Şi-a uitat replica şi şi-a întrebat partenera de scenă: „Cine eşti?“, „Unde suntem?“.

„Eu încercam să-mi dau seama în ce situaţie e. Am crezut, pe moment, că a uitat textul, am încercat să improvizez, am văzut că ­într-adevăr se întâmpla ceva. Cei din culise au chemat salvarea imediat. Ne-am cerut scuze şi am ieşit… Ce m-a impresionat atunci e că acel public – care ar fi trebuit să se simtă frustrat că nu a văzut spectacolul până la capăt, că plătise biletele – a înţeles că i s-a făcut rău doamnei Olga şi a aplaudat timp de 20 de minute. Ea era deja la spital şi publicul încă mai aplauda“, povestea actriţa Tamara Creţulescu în emisiunea „Interviuri (ne)convenţionale“ de la Canal 33.

Acolo, la Metropolis, Olga Tudorache îşi avea publicul său fidel, oameni care veneau poate pentru a treia oară s-o vadă în acelaşi spectacol. „Erau oameni care o ştiau din «Regina Mamă». Publicul ştia spectacolul şi venea să o venereze în ­continuare“, adăuga Creţulescu. Olga Tudorache suferise un accident vascular tranzitoriu, în urma căruia nu au apărut alte complicaţii. Totuşi, a fost un semnal de alarmă pentru actriţă care, un an mai târziu, se retrăgea din viaţa publică.

Tamara Creţulescu şi Olga Tudorache, în „Peşte cu mazăre“ (Foto: Sorin Radu)

S-au împlinit doi ani de când Olga Tudorache s-a stins din viaţă – în toamna lui 2017, în urma unui alt accident vascular cerebral, când medicii nu au mai reuşit s-o stabilizeze. În acele zile devenea mai vizibil ca nicicând un val de admiraţie pentru o doamnă aprigă doar la prima vedere, care văzuse în faţa ochilor doar actoria, care te dădea gata cu umorul său dezlănţuit mereu cu o expresie serioasă şi care şi-a iubit studenţii atât de tare, încât mulţi au ajuns să o numească „mamă“.

A chemat-o Maria până la vârsta de 1 an

Încă din timpul facultăţii, Olga Tudorache (foto: dreapta) îşi dorise cu patos un singur lucru: să mănânce scena cu pâine dacă era posibil. Totuşi, să devină actriţă n-a fost planul ei iniţial. Se visase aviatoare – ca tatăl ei – şi medic chirurg. 

„N-am mai devenit aviator, pentru că tatăl meu a murit când aveam eu 10 ani, în accident de avion. Deci s-a terminat cu aviaţia“.

Copilăria Olgăi Tudorache pare desprinsă din cinematografia lui Tarkovski. Născută în comuna Oituz, judeţul Bacău, pe 11 octombrie 1929, Olga Tudorache s-a numit în primul an al vieţii Maria, pentru ca apoi să primească numele de Olga, după naşa ei. A trăit în casa parohială a bisericii din comună, pe care o construise chiar bunicul din partea tatălui, preotul Ion Tudorache. În cimitirul în care odihnesc eroii din Primul Război Mondial, lângă gardul bisericii, avea să apară prea devreme o cruce neagră din fier forjat pe care se poate citi: „Pilot Eusebiu Tudorache“. Tatăl Olgăi avea 35 de ani când a murit. „Draga mea mamă a trăit până la 91 de ani“, completa, cu amărăciune, actriţa, povestind despre acest episod care, conform Tamarei Creţulescu, s-a petrecut când avionul pilotat de tată „a încălecat“ crucea bisericii. 

De fiecare dată când Eusebiu Tudorache îşi începea un zbor, cobora uşor în dreptul balconului lor, de unde micuţa Olga şi mama ei îi făceau cu mâna. În ziua în care s-a întâmplat accidentul, la balcon a ieşit doar copilul, iar mama, dintr-un motiv necunoscut, a rămas în casă. „A rămas cu această supărare: de ce n-a ieşit mămica ei să facă cu mâna atunci“, completa, în acelaşi interviu, Tamara Creţulescu. Dar supărarea ei nu implica şi o învinuire a mamei, fiind pur şi simplu o amărăciune pentru că lucrurile se suprapuseseră astfel.

La scurt timp, când ţara a fost lovită de război, Olga Tudorache a fugit împreună cu mama sa la Iaşi, la o mănăstire, unde a făcut şi şcoala. Avea să studieze canto, ­pian şi balet, toate din dorinţa mamei, dar şi echitaţie – din proprie voinţă.

„Secunda care  ne-a dăruit-o pe marea Olga Tudorache“

După război, s-au mutat la Bucureşti. Mama sa, care a fost învăţătoare şi, ulterior, profesoară de limba română, a ajuns directoare la o şcoală din Tunari. Ani mai târziu, când venea împreună cu Creţulescu la Teatrul Metropolis, îi spunea uneori: „Uite, aici era şcoala în care am învăţat, iar eu stăteam într-o căsuţă lipită de ea“. Cum a ajuns Olga ­Tudorache să dea la actorie? A fost vorba de o simplă secundă, în urma unei combinaţii între curiozitatea ei şi o conjunctură exterioară: faptul că la canto, unde venise să dea examen, era coadă. „Erau două uşi, canto şi teatru. La canto era coadă, multă lume, şi ea a zis: «Să intru puţin la teatru, să văd ce e aici». Asta a fost secunda care ne-a dăruit-o pe marea Olga Tudorache“, explica, în aceeaşi emisiune, Creţulescu.

A intrat în Institutul de Teatru cu „un accent înfiorător moldovenesc, proaspăt descălecată din Moldova“. A ajuns în clasa lui Moni Ghelerter şi a Mărioarei Voiculescu, aceasta din urmă fiind cea care a scos din ea accentul „cu cleştele“. Probabil că în profesoara Olga Tudorache de ani mai târziu ­s-au regăsit şi personalităţile şi învăţăturile mamei, dar şi ale Mărioarei Voiculescu care i-a fost cea mai dragă dintre profesori, pentru că era o „inefabilă îmbinare de graţie, sobrietate, prestanţă, forţă“, după cum explica chiar ea, citată de „Ziarul Metropolis“. Profesoara Voiculescu a avut grijă să o ghideze în primii ani la institut, fiind dură, dar întotdeauna dreaptă. 

„Ce exerciţii mi-a prescris, Doamne! Stăteam pe spate cu un teanc de cărţi pe plex şi recitam de dimineaţă până seara, «nemărginită mare!», şi monologul Doamnei Clara din «Vlaicu vodă», până când emisia mişca vizibil cărţile“, îşi amintea actriţa pentru aceeaşi publicaţie.

„Vino încoace, că ţi-e sete!“

În anul trei de facultate, din 40 de studenţi au mai rămas doar ea, Radu Dunăreanu şi încă o colegă. Toţi trei au ajuns pe mâna lui Radu Bălţăţeanu, un profesor de care Olga Tudorache a fost „absolut îndrăgostită“. Îi aştepta pe studenţi în fiecare dimineaţă în faţa clasei şi-i întreba pe fiecare: „Eşti odihnit? Poţi lucra?“. Replici care făceau să îi crape obrazul de ruşine Olgăi, după cum povestea actriţa într-un interviu acordat Radio România. De mic copil, Olga avea probleme cu trezitul de dimineaţă – un chin! – aşa că, într-o zi, inevitabilul s-a produs: a întârziat la curs. 

De ruşine, n-a mai venit la institut, dar a mers la cantina Teatrului Naţional să mănânce de prânz. Acolo a dat peste domnul Băltăţeanu şi-a înlemnit: „Am vrut să fug, pe urmă mi-a fost ruşine şi să fug, şi să rămân. ­Şi-am zis: «Gata, mă duc la el»“. A început să-şi ceară scuze, dar Bălţăţeanu a luat-o prin surprindere: „Mi-a zis: «Du-te, nu vreau să te mai văd!». După care m-a ­luat de guler şi mi-a spus: «Vino, că aici e curent». Şi m-a băgat înăuntru“. 

Cu altă ocazie, la o repetiţie, Olga s-a oprit să-i spună profesorului că îi este sete. A trimis-o să bea apă în repetate rânduri, dar apa nu a curs toată ziua, aşa că la final de program, când au ieşit împreună de la institut, la vederea unei cofetării, el i-a spus: „Vino încoace, că ţi-e sete!“. I-a cumpărat o prăjitură – să aibă după ce bea apă. A lăsat-o acolo cu apa şi desertul în faţă şi a plecat. Genul ăsta de generozitate seacă – fără înflorituri, vorba aceea – avea să o caracterizeze ani mai târziu şi pe ea. Profesoara Olga Tudorache avea să-şi facă elevii să se ataşeze de ea fără să încerce prea tare, o replică simplă la timpul potrivit fiind suficientă. 

Nu accepta să i se spună că a fost genială pe scenă

Olga Tudorache a absolvit IATC în 1951, debutul său având loc în acelaşi an, pe scena Teatrului Tineretului din Bucureşti, în spectacolul „Dealul vrăbiilor“ de Simukov. Au urmat şase decenii pe scenă, Olga luând teatrele la rând: Tineretului, Naţionalul din Craiova, Nottara, Teatrul din Brăila, Naţionalul din Bucureşti, Giuleşti, Odeon şi Metropolis. La patru ani de la debutul pe scenă, primea şi primul său rol ­într-un film, „Directorul nostru“, în regia lui Jean Georgescu. Totuşi, deşi a făcut o serie de roluri în cinematografia românească, colaborând cu regizori precum Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc, Olga Tudorache nu a fost impresionată de ideea de a face carieră pe marile ecrane. 

După cum spunea ea, filmul „nu mi-a cerut mult, nu i-am dat mult“. Nu s-a considerat niciodată actriţă de film. De fapt, au fost nişte plăceri cruciş: i-a plăcut să vadă filme, dar nu să joace în ele – şi i-a plăcut să joace teatru, dar nu o trăgea inima să meargă să vadă spectacole. Motivul? În teatru îi plăcea să se afunde în procesul de creare a personajului, să migălească la el, să îl construiască în timp, la repetiţii şi de la reprezentaţie la reprezentaţie. Asta spre deosebire de film, unde rolul „îl încropeşti pe bucăţele“.

Rolurile, ca iubirile

În teatru, actriţa şi-a strâns toate forţele şi le-a condensat în fiecare rol pe care l-a făcut: Cleopatra („Antoniu şi Cleopatra“ de William Shakespeare), Beatrice („Efectul razelor gamma asupra anemonelor“ de ­Paul Zindel), Regina („Regina mamă“ de Manlio Santanelli) şi Doamna T („Portretul Doamnei T“ de Ana-Maria Bamberger) fiind doar câteva dintre personajele cu care Olga Tudorache a rămas în memoria publicului românesc. A făcut-o devenind din ce în ce mai disciplinată, transformându-se dintr-un adolescent greu de trezit dimineaţa într-un soldat gata să intre oricând sună gongul.

 „Se simte bine, nu se simte bine, actorul trebuie să joace. «Nu mă simt bine» nu există pentru un actor, decât dacă este în spital... Deci el trebuie să-şi disciplineze organismul, să-l obişnuiască să-l asculte“.

Scena era o şansă de a trăi cu toată puterea, transformând-o într-un „instrument prin care circulă un şuvoi de energie, care altfel nu ştiu pe unde ar fi scăpat. Pentru că în momentul în care nu mai curge nimic prin el, rămâne gol, gol, gol“.

Olga Tudorache nu a avut neapărat roluri preferate, roluri în care s-a simţit mai bine decât în altele, ea a reacţionat la fiecare ca în faţa unei iubiri. „Iubirea cea mai recentă este cea mai importantă în viaţă şi iubirile trecute le uităm“, spunea ea, care se dedica sută la sută pe scenă. Mai mult, ura să i se spună că a avut o prestaţie genială. I s-a întâmplat cu regizorul Vlad Mugur, care, la un moment dat, la o repetiţie, a menţionat cuvântul: „Să nu mai zici niciodată aşa ceva, că nu mai pot să fac!“, i-a replicat actriţa.

Propria artă de a tăcea

Criticile n-au ocolit-o nici pe Olga Tudorache. Anumite voci se plângeau că marea doamnă a teatrului ar tăcea prea mult pe scenă – deşi o făcea întotdeauna doar cu sens, după cum au punctat mai mulţi colegi de breaslă de-a lungul timpului. Unele persoane din teatru aveau această glumă: „Când joacă Olga, face o pauză de mă duc până la bufet, beau un Pepsi, mă întorc şi ea tot în pauză e“, după cum povestea Tamara Creţulescu. Tot ea completa: „A tăcea pe scenă e o artă pe care numai anumiţi actori o stăpânesc, pentru că în timpul acelei tăceri se întâmplă lucruri mult mai adânci şi mai importante decât în momentul în care se vorbeşte“. Erau tăceri prin care aducea încărcătură replicilor de dinainte sau de după ele, tensiune sau erau, pur şi simplu, momente de respiro necesare. Olga Tudorache îşi finisase propria artă de a tăcea. 

„Eu nu vorbesc ca Florin Piersic, eu tac ca mine“, glumea ea la Gala 10 pentru România, în iarna anului 2009.

Căsătoria cu Cristea Avram

Actriţa şi-a ţinut viaţa personală ascunsă de ochii presei, aşa că nu se cunosc prea multe detalii. Se ştie că la 31 de ani s-a căsătorit cu actorul Cristea Avram, alături de care a jucat în „Antoniu şi Cleopatra“ la Teatrul Nottara. Căsătoria, în urma căreia a apărut fiul ei, Alexandru, a durat şase ani. Cristea Avram a plecat în Franţa alături de actriţa Marina Vlady, care venise în România pentru a filma la „Steaua fără nume“, peliculă realizată după opera scriitorului Mihail Sebastian.

„Cel mai mare succes din viaţa mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram. Şi aici am avut noroc. Eu nici ­n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie. Sunt minunaţi amândoi, şi el, şi nepotul meu, fiul lui... Succesele cele mai mari le-am avut în viaţă, nu pe scenă“.

În presa vremii s-a scris că Avram s-ar fi îndrăgostit de Vlady, urmând-o în ţara ei, pentru ca apoi să fie părăsit la rândul său şi să se retragă la Roma. Însă conform Tamarei Creţulescu, faptul că actriţa franceză „l-a furat“ pe soţul Olgăi Tudorache e mult spus. Aceasta i-ar fi facilitat de fapt şansa unei cariere peste hotare, prin intermediul surorii lui Vlady. „Ei (n.r. – Olga şi Cristea) au rămas prieteni. Cristea venea în fiecare vară şi mergeau împreună cu copilul la Mamaia“, explica Tamara Creţulescu. Altfel, marea doamnă a teatrului românesc nu era genul care să nutrească gelozii, vorbind despre Marina Vlady în termeni admirativi pentru frumuseţea exprimării şi mişcării ei.

Cristea Avram şi Marina Vlady

„Nu sunt o stâncă ce nu poate fi clintită“

Olga Tudorache a început să predea la Institut în 1976. Deschidea uşa şi intra în clasă cu o privire aspră în care îşi cuprindea toţi studenţii, după care dădea cu degetul pe catedră şi spunea grav: „O cârpă!“. Doamna profesoară avea obsesia curăţeniei.

A fost o timidă toată viaţa ei, o trăsătură despre care au vorbit toţi cei care au cunoscut-o. De aceea şi-a creat „o carcasă“ dură, un înveliş care să le transmită celorlalţi că, totuşi, nu poate fi jucată pe degete. Un lucru pe care îl recunoştea chiar ea: „Nu sunt o stâncă ce nu poate fi clintită, rece, lucidă, cum par. Nenorocirea este că nu sunt cum par şi că foarte repede omul îşi dă seama de asta. Aspectul exterior mi se trage, cred, din faptul că am fost şi am rămas o mare timidă. De aici, felul meu de a mă purta faţă de interlocutor, de aici senzaţia de inaccesibil“, citată de „Ziarul Metropolis“.

Dar oamenii nu ştiau acest lucru, aşa că uneori se temeau să trateze cu ea. Actriţa Tamara Creţulescu îşi aminteşte că, la un moment dat, a fost sunată de cineva de la un teatru din ţară pentru a invita spectacolul „Peşte cu mazăre“ să fie jucat la ei. „Nu vreţi să vorbiţi dumneavoastră cu doamna Olga?“ s-a auzit de la celălalt capăt al firului. În fapt, însă, actriţa era de o fragilitate într-un total contrast cu atitudinea ei. În acest sens, cea mai grăitoare este relaţia pe care a avut-o cu studenţii ei care, când se prindeau de adevărata fire a „mamei Olga“, deveneau nişte escroci sentimentali.

(Foto: Florin Buliga)

Îşi permiteau pentru că ştiau că doamna profesoară Tudorache e acolo pentru ei. Un exemplu: avea, la un moment dat, o studentă timidă care se axase mult pe roluri bazate pe sensibilitate, dar care nu putea să iasă din acest tipar. La partea cursului dedicată lui Caragiale, doamna profesoară îşi anunţă eleva ce personaj va juca: Miţa Baston! Răspunsul vine tânguit: „Vai, doamnă, nu pot!“. Dar Olga Tudorache nu acceptă un asemenea răspuns, aşa că o asigură că poate, că e necesar să iasă din zona ei de confort. La examen, studenta este o Miţa Baston gata de ieşit la rampă, dar cea mai emoţionată nu e ea, ci chiar profesoara care îşi scoate crucea pe care o poartă mereu la gât şi i-o pune fetei: „Această cruce să fie crucea ta“, povesteşte Creţulescu.

„Vaca sacră a teatrului românesc“

Deşi simpla sa apariţie transmitea adesea senzaţia unei seriozităţi de neclintit, cei apropiaţi au putut vedea şi cealaltă latură a Olgăi Tudorache, cea în care umorul era la ordinea zilei, un umor care arăta că actriţa nu se lua atât de tare în serios. Spre exemplu, povestea râzând cu poftă cum, la un moment dat, în cadrul unui turneu în Israel, după ce a auzit că în România, Olga Tudorache era considerată „un monstru al teatrului românesc“, prezentatorul a introdus-o publicului spunând: „Dragii mei, astă-seară, v-o prezentăm pe vaca sacră a teatrului românesc“, după cum îşi aminteşte Tamara Creţulescu.

„Sunt şi eu aici“

În urmă cu doi ani, actriţele Mirela Oprişor şi Natalia Călin povesteau, la Adevărul Live, episoade din studenţie cu Olga Tudorache. La un moment dat, în anul doi de facultate, după un examen, Oprişor şi colegii săi aşteptau cu nerăbdare, de câteva ore, notele. În toaletă, s-a format un grup de fete care stăteau şi se plângeau: „Băi, cât ne mai ţin ăştia“, „dacă iau patru“, „dacă ne pică“ – de-ale studenţiei. Când şirul de plângeri s-a întrerupt pentru o clipă, dintr-o cabină s-a auzit vocea inconfundabilă a Olgăi Tudorache: „Drăguţă, sunt şi eu aici!“. 

(Foto dreapta: Marius Bodochi şi Olga Tudorache, în „Regina Mamă“- Foto: Augustin Bucur)

Tot ea a fost acolo şi când studenţii încălcau o regulă de-a institutului. Era un lift de sticlă prin care se vedea tot, „celebru pentru cei care au făcut şcoala de actorie“, după cum povestea actriţa Natalia Călin. La un moment dat, s-a dat o directivă prin care studenţilor le era interzis să-l mai folosească, nu şi profesorilor. Studenţii ştiau însă că la anumite ore, regula putea fi încălcată fără consecinţe. „Noi stăteam la fumoar şi mergea liftul în sus, în jos, plin de studenţi, şi auzim coborând pe cineva, cu un baston, pe scări. Noi eram la doi, cineva cobora de la trei. Liftul urca şi cobora într-o veselie...“, povestea Călin. Spre stupoarea tuturor, purtătorul bastonului era chiar Olga Tudorache. Şi, aşa cum se întâmplă în viaţă, liftul s-a blocat. Actriţa a trecut pe lângă „îngheţaţii din lift“, spre rampa următoare, în vreme ce studenţii se gândeau la ce avea să urmeze a doua zi.

„După trei trepte, o ia înapoi, deşi era greu pentru dumneaei, se uită în lift şi le zice: «Mai trec eu mâine»“, a povestit  Natalia Călin.

Olga Tudorache şi-a jucat ultimul rol pe 18 mai 2013, pe scena Teatrului Mic, în spectacolul „Portretul doamnei T“, piesă scrisă de Ana Maria Bamberger special pentru ea. S-a stins din viaţă patru ani mai târziu, în 2017, într-o noapte de octombrie, la spitalul Elias. Actriţa ajunsese la spital în urma unei suspiciuni de atac vascular cerebral. 

Carmen Tănase, actriţă: „Ne dădea să mâncăm şi ne certa, exact cum face o mamă cu copiii ei“

Carmen Tănase (58 de ani) a fost studenta Olgăi Tudorache, fiind şi unul dintre oamenii care i-au fost alături în ultimele clipe de viaţă. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, actriţa povesteşte cum a fost prima întâlnire cu marea doamnă a teatrului românesc, cum se comporta cu studenţii ei şi de ce nu se pot povesti întâmplările hazlii cu ea.                       (Foto dreapta: Antena 1)

„Weekend Adevărul“: Cum a fost când aţi cunoscut-o pe Olga Tudorache?

Carmen Tănase: Noi am intrat la Institut opt fete şi opt băieţi, urmând să fim împărţiţi în două clase. Trebuia să fim împărţiţi între doamna Olga şi doamna Sanda Manu. Cred că era prima zi de şcoală când s-a făcut o întrunire cu toţi cei şaisprezece şi cu doamnele şi asistentele în comisie. Trebuia să spunem încă o dată ce am spus la examen. Fiecare a ieşit în faţă şi a spus. A venit şi rândul meu, mai spre sfârşit, fiind cu litera „T“... Am început un monolog, iar după trei cuvinte, am zis: „Am uitat“. „Bine, zi altceva“, mi-au răspuns. Am început povestirea, după şase cuvinte am uitat. N-am zis nimic până la capăt. Mi-au spus: „Bine, hai, du-te la loc“.  Deci, uitasem tot. Trecuse şi o vacanţă peste mine, habar n-aveam mai nimic.

Şi până la urmă aţi ajuns în clasa Olgăi Tudorache...

Am ajuns la clasa doamnei Olga şi, după nişte ani, şi dumneaei, şi doamna Sanda Manu, mi-au spus cum a fost. Şi-au împărţit studenţii în funcţie de ce au văzut şi au revăzut. „Ăla, tu, ăla eu.“ Şi s-a ajuns la mine. Pe mine nu mă voia nimeni. Sanda a zis: „Băi, nu te supăra, Olga, eu pe asta nu o iau. E pe pereţi, n-are nicio treabă“. Când a auzit, a spus: „Păi, altă posibilitate nu mai e decât s-o iau eu, că nu putem s-o lăsăm pe afară“. Şi a continuat aşa: „Asta ori este foarte tâmpită, ori este genială, aşa c-o s-o iau eu“. Asta a fost prima mea întâlnire cu ea (râde).

Marin Moraru spunea că Olga Tudorache se comporta cu studenţii ei ca o cloşcă.

Da, aşa era. Avea foarte mare grijă de noi, îi păsa foarte mult. Era un om extraordinar de empatic, în ciuda aparenţelor, că puteai să te şi sperii câteodată când venea cu câte o faţă dură. Dar nu, aia era doar o mască, pentru că era un om foarte timid. Cumva, voia să pară altfel, pentru că ar fi fost o victimă uşoară, la cât era de timidă. Dar, da, avea grijă de noi. Ne dădea să mâncăm şi ne certa, exact cum face o mamă cu copiii ei. Voia să ştie lucruri, noi ne duceam şi îi spuneam chestii din viaţă, amoruri, ce discuţii aveam cu părinţii, ce aveam noi pe vremea aia, la tinereţe. Ne duceam şi-i spuneam absolut tot. Noi am fost acolo chiar ca o familie, o mamă cu mai mulţi copii.

Ce o supăra pe Olga Tudorache?

În primul rând, se supăra dacă erai neserios, indisciplinat. Pentru că ea avea o disciplină de fier şi aşa a şi răzbit. Asta am învăţat-o, mi-a intrat în sânge şi mi-e foarte greu să mă adaptez acum, la noul val. 

Dacă întârziai, dacă nu-ţi dădeai silinţa, indiferent dacă reuşeai uneori mai bine sau mai rău, nu conta. Ideea era să te vadă că eşti total implicat, că nu te gândeşti la altceva, că eşti cu totul acolo, în clasă. Dar altfel, se enerva din te miri ce.                                                            Olga, Regina Mamă (Foto: Augustin Bucur)

Ţipa la noi, după care îi trecea în secunda doi. 

Deci sub timiditatea sa era şi o fire vulcanică.

Da, o fire vulcanică. Dar nu era genul care să ţină supărare.

Legendar era şi umorul ei, spunea glume, afişând o mină serioasă. Puteţi  să-mi povestiţi un astfel de episod cu ea?

Într-adevăr, era foarte mucalită. Dar nu pot să povestesc, pentru că toate lucrurile aveau farmec pentru că erau făcute şi spuse de ea. În general, e greu de reprodus, chiar şi atunci când ţi se întâmplă ţie o chestie super haioasă. Când o povesteşti apoi, îşi pierde din farmec. Deci n-aş vrea să pierd din farmecul ei, care era inegalabil, cu o povestire care acum poate să nu mai însemne nimic. Noi aveam alte criterii pe vremea aia, acum nu mai sunt aceleaşi. Oricum, era foarte haioasă, râdeam până la leşin câteodată. Dar şi când era de muncă, era de muncă. 

Râdeam uneori în scenă. Pe mine şi pe Radu Duda ne-a luat să jucăm încă din timpul facultăţii, ceea ce, la vremea aia, era o raritate. Acum e pe toate drumurile. Am jucat la Teatrul Mic împreună cu ea şi făcea tot felul de chestii în scenă.

Ne provoca râsul, ea fiind întoarsă cu spatele la public, dar cu faţa la noi. Deci noi eram cu faţa la public. Şi ne prindea în plin râs, iar după, ne certa, ba ne mai dădea şi câte o castană în cap. Ne zicea: „Orice s-ar întâmpla pe scenă, râzi dacă nu eşti concentrat. Deci dacă râdeţi înseamnă că nu sunteţi concentraţi“. Voia să ne înveţe să nu mai existe nimic din exterior când suntem pe scenă. Greu, foarte greu. Pe asta n-am învăţat-o.

Era vorba de spectacolul „Fluturi, fluturi“, nu? Când v-a ales pe dumneavoastră şi pe Radu Duda, v-a spus vreo vorbă de încurajare?

Da, piesa lui Aldo Nicolaj. Nu ne-a spus nicio încurajare pentru că era un om foarte direct. Spunea sec ce avea de spus. A zis: „O să repeţi cu mine, într-un spectacol la Teatrul Mic“. Şi mie mi s-au tăiat picioarele. Prima dată am crezut că n-aud bine, îmi spuneam: „Nu, nu are cum să fie vorba despre mine“. Adică era chiar ceva ieşit din comun. Dup-aceea, când au început repetiţiile şi am început să şi jucăm, eram tătici în şcoală, adică ceilalţi, mai mici, se uitau cu un respect extraordinar. Cred că nici n-am mai avut aer, am sunat acasă să spun. Da, ăla a fost un eveniment şi o cotitură în viaţa mea. 

Dar ea nu a explicat de ce. „Joci cu mine într-o piesă.“ Punct. Şi asta însemna tot, adică ce nevoie mai era de o explicaţie? Dacă pe noi ne-a ales, era evident că părerea era super bună, deci n-avea niciun sens să spună, că nu-i plăceau dulcegăriile. Noi am purtat semnătura Olga Tudorache. Anul nostru a fost binecuvântat, pentru că la clasa paralelă era Sanda Manu, altă mare personalitate, iar noi mai şi făceam schimburi. Uneori ne mai duceam noi la doamna Sanda, alteori mai veneau cei de la doamna Sanda la noi, pentru că amândouă erau de calibru.