INTERVIU FNT Oana Predescu, actriţă: „În Commedia dell 'Arte, deseori eşti tentat să cazi pe panta facilului“

INTERVIU FNT Oana Predescu, actriţă: „În Commedia dell 'Arte, deseori eşti tentat să cazi pe panta facilului“

Oana Predescu, actriţă a Teatrului Excelsior                                                       FOTO: Adi Bulboacă

Actriţa Oana Predescu vorbeşte, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre spectacolul „Arlecchino şi pierdutele iubiri“, în regia lui Enrico Bonavera, care se va juca pe 23 octombrie, de la ora 17:00, în sala „Ion Lucian“ a Teatrului Excelsior, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru.

Ştiri pe aceeaşi temă

Oana Predescu (29 de ani) este  actriţă a Teatrului Excelsior şi cea mai mare temere a sa este plafonarea, momentul în care devii autosuficient şi nu mai vrei să-ţi depăşeşti nivelul. Altfel spus: plafonarea, despre care tânăra actriţă crede că este „moartea creativităţii“. 

Oana vorbeşte despre cum s-a decis să dea la UNATC după ce ajunsese deja studentă a Facultăţii de Istorie, la imboldul unui prieten, dar şi despre spectacolul selectat în Festivalul Naţional de Teatru (FNT) în care joacă, „Alrecchino şi pierdutele iubiri“, un spectacol Commedia dell 'Arte care este un gen dificil „pentru că actorul trebuie să aibă, în primul rând,  instinct şi apetit pentru aşa ceva“. 

„Adevărul“: Iniţial, ai fost studentă la Facultatea de Istorie. Cum şi când ţi-a dat în minte să virezi spre actorie?

Oana Predescu: De când eram mică mi-am dorit să fiu actriţă, dar nu am avut curajul să merg pe acest drum, de la început. Eram anul întâi de master la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, atunci când am decis să dau la Actorie la UNATC, datorită unui prieten foarte bun care a văzut o înregistrare a unui spectacol de teatru în care am jucat în liceu. Mi-a spus tare şi răspicat să dau la teatru. Cumva, forţa lui de convingere s-a suprapus cu dorinţa mea lăuntrică. Aşadar, am dat. Mi-am spus că, dacă nu intru din prima, nu mai dau. Dar am intrat.

Cum a fost examenul de admitere, ce fel de reacţii ai primit?

La examen, m-am dus încrezătoare, nici prea mari emoţii nu am avut pentru că ştiam că nu am ce pierde. În plus, repertoriul pe care îl aveam era format din poezii şi povestiri alese de mine, după îndelungi căutări la Biblioteca Centrală Universitară, unde aveam abonament pe atunci. Am ţinut foarte tare ca toate să aibă ceva din personalitatea mea, să le simt şi să mi se potrivească. Nu aş fi zis niciodată ceva ce nu se suprapunea cu ce voiam eu să transmit.

M-am simţit bine la probe, iar comisia, în frunte cu domnul profesor Adrian Titieni care avea să-mi fie profesor de an, a fost deschisă, cooperantă, nu am simţit o barieră între mine şi dânşii. La final, intuiţia îmi spunea că ceva bun mi s-a întâmplat, pur şi simplu simţeam că are rost să fiu acolo.           (Foto dreapta: Adi Bulboacă)

Cum a fost prima întâlnire cu Enrico Bonavera şi cum a arătat prima repetiţie pentru „Arlecchino şi pierdutele iubiri”?

Întâlnirea cu Enrico Bonavera a fost una dintre cele mai importante de până acum. Enrico este un actor fabulos, pare că poate să joace orice, în orice registru, cu o uşurinţă dezarmantă. Este un om tare special, răbdător, amuzant, pune mult suflet şi energie în ceea ce face, aproape că ajungi să-l invidiezi pentru tonusul şi efervescenţa lui, pentru ca ai senzaţia că nu oboseşte niciodată. 

Ca regizor, ştie foarte bine să lucreze cu actorii, pentru că principala lui grijă este de a ajuta actorul să transmită gândul din spatele fiecărei replici, lucrează milimetric la redarea justă a intenţiilor şi a situaţiilor, iar personajul trebuie să fie un rezultat al acestui proces, nu un scop în sine. 

Nu îmi mai amintesc foarte clar prima repetiţie, în schimb, îmi amintesc un exerciţiu pe care şi azi îl folosesc în construcţia partiturilor la care lucrez şi anume, asocierea ipostazelor omului cu cele patru elemente primordiale: pământ, aer, apă, foc. Cumva, fiecare personaj are înscris în temperamentul lui asocierea cu aceste elemente, trebuie doar sa ştii cum le deosebeşti, cum le reliefezi şi, ulterior, cum le topeşti.

Cum a fost castingul pentru rolul Isabelei? Ce fel de personaj joci?                                                                                                                     Enrico Bonavera (Foto: enricobonavera.com)

Castingul a constat într-un workshop de câteva zile, în care am facut mai multe exerciţii specifice Commediei dell 'Arte, mai multe exerciţii de improvizaţie pe o situaţie dată şi prezentarea unui monolog. Ţin minte că am spus monologul Armandei din „Femeile savante” de Molière. A fost un casting interactiv, în urma căruia nu doar am arătat lucruri, am şi învăţat câte ceva. Pot spune că este formula mea preferata de casting, pentru că ajungi să cunoşti mai bine omul cu care urmează, poate, să lucrezi şi care este metoda lui de lucru.  

Isabela este o innamorata, pasională, copilăroasă, dramatică, lucidă, inteligentă, amuzantă, uşor violentă, puţin frivolă – pământ, aer, apă, foc – le are pe toate deopotrivă. 

Oana, în rolul Isabelei, în „Alrecchino şi pierdutele iubiri“  (Foto: Vlad Catană)

Nu prea are succes în dragoste, tocmai din pricina acestui cocktail dement de trăsături, dar are mult farmec pentru că este o femeie puternică, nu prea este în acord cu rigorile vremurilor în care trăieşte, este cu un pas înaintea timpului, iar acest aspect mi se pare cea mai fascinantă latură a ei.

Ce provocări a ridicat pentru tine faptul că e un spectacol de Commedia dell'Arte? Mai jucasei înainte acest gen?

Commedia dell 'Arte este un gen dificil pentru că actorul trebuie să aibă, în primul rând,  instinct şi apetit pentru aşa ceva. Dacă nu rezonezi cu acest gen de sepectacol, şansele de reuşită sunt aproape nule pentru că nu te poţi lăsa să funcţionezi liber, să improvizezi, să experimentezi. Mie îmi place foarte mult să lucrez la un spectacol de Commedia, tocmai datorită obstacolelor pe care eşti nevoit să le depăşeşti. 

Cea mai mare provocare a fost respectarea principiului de bază al lui Enrico: no fake! Deseori eşti tentat în Commedia dell 'Arte să cazi pe panta facilului, a formei fără fond, a schimonoselilor şi a stridenţelor total expozitive şi gratuite. Enrico a încercat să ne explice că nu despre asta este vorba, că totul trebuie asumat şi integrat, că nimic nu se face la întâmplare, că personajele sunt vii, nu sunt simple fantoşe, iar actorul trebuie în permanenţă să simtă limita falsului şi să nu o depăşească în niciun moment. De referinţă este replica lui din timpul repetiţiilor, pe care şi acum o invocăm din când în când: It's good, but too much...   

Captură Foto: film Gala HOP

În anii de master de la UNATC, am făcut un modul de clovni şi de Commedia dell'Arte cu domnul profesor Mihai Gruia-Sandu, ocazie cu care mi-am însuşit destul de multe reflexe şi mecanisme necesare acestui gen de teatru.

În calitate de tânără actriţă, aduce prezenţa în FNT a unui spectacol în care joci, o presiune – în sensul de emoţii- în plus? Schimbă cu ceva a juca un spectacol în cadrul FNT decât a-l juca în mod normal în stagiune?

Este pentru prima oară când fac parte din distribuţia unui spectacol prezent în FNT. M-am bucurat tare mult pentru că Festivalul Naţional de Teatru aduce an de an în atenţia publicului unele dintre cele mai bune producţii teatrale din România, dar şi spectacole invitate care se ridică la standarde înalte de calitate. Există o presiune, evident, pentru că spectacolul a fost selecţionat din anumite motive, iar actorii trebuie să aibă grijă ca acesta să fie prezentat într-o formă cât mai bună, să-şi păstreze prospeţimea şi rigoarea cu care a fost construit. Dar de aceste lucruri trebuie să ţii cont de fiecare dată când joci spectacolul, nu doar la ocazii precum aceasta. 

Aşadar, îmi doresc să jucăm „Arlecchino şi pierdutele iubiri” la fel de bine mereu, cu atât mai mult cu cât este un spectacol girat de Festivalul Naţional de Teatru.

Care ar fi cea mai mare temere a ta în privinţa carierei de actriţă care se va tot desfăşura de aici înainte?

Cred că plafonarea. Este trist să ajungi la un anumit nivel, autosuficient şi să nu vrei să-l depăşeşti, să te mulţumeşti cu puţin, să cauţi să-ţi fie confortabil şi călduţ. Asta ar fi cea mai mare temere pentru că mi se pare moartea creativităţii – din actor devii angajat, teatrul devine serviciu şi tot aşa, până când nu mai rămâne nicio fărâmă din dorinţa şi din mirajul de la începuturi. 

Îmi doresc mult să păstrez intacte determinarea, plăcerea, energia, speranţa pe care le am acum. Sper să reuşesc. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: