INTERVIU David Lodge, scriitor: „Nu sunt un tip amuzant în viaţa reală, sunt mai degrabă depresiv“

INTERVIU David Lodge, scriitor: „Nu sunt un tip amuzant în viaţa reală, sunt mai degrabă depresiv“

David Lodge a fost prezent la FILIT

Deşi romanele sale au din abundenţă umor de calitate, celebrul scriitor englez David Lodge(79 de ani) spune că în realitate nu e un tip care face oamenii să râdă.

Ştiri pe aceeaşi temă

M-am întâlnit cu David Lodge la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT), care a avut loc la începutul lui octombrie (1-5 octombrie). Ce m-a uimit de la bun început la el a fost că nu e deloc un tip jovial şi zâmbitor, aşa cum ai deduce din romanele sale. E mai degrabă retras şi destul de acru. E adevărat, la această stare s-ar putea să contribuie afecţiunea pe care-o are: omul este surd şi, deşi are un aparat auditiv ultraperformant, sunt cazuri în care nu prinde ceea ce i se spune. Trebuie să-i vorbeşti rar şi să-ţi vadă buzele, ca să poată citi de pe ele. Dar David Lodge e David Lodge şi te surprinde şi la acest capitol. Ai zice că problema lui este jenantă şi că ar fi bine să te faci că nu o observi când este el de faţă. Nu e deloc aşa. El însuşi îţi vorbeşte de propria surzenie fără să se sinchisească. Iar în cel mai nou roman al său, „Deaf Sentence“ (tradus la noi „Mort de surd“), o face pur şi simplu de râs.


„Weekend Adevărul“: Credeţi că literatura este divertisment?
David Lodge: Cred că trebuie să fie divertisment, dar unul la un nivel ridicat. Formula clasică e că literatura trebuie să educe şi să distreze. Dacă nu distrează, dacă nu e divertisment, nu va instrui, pentru că oamenii nu vor face efortul s-o citească.

Deci literatura e ca pastila cu înveliş dulceag?
Se poate spune şi asta despre ea. Desigur, unii scriitori sunt foarte intransigenţi. Pe de altă parte, unii cititori îl găsesc pe un Samuel Beckett, de exemplu, deloc distractiv. Un subiect ca discriminarea, de pildă, poate fi considerat de unii oameni simpatic şi amuzant, iar alţii pot să-l considere tragic. Deci există un spectru larg de gusturi. Ştiţi, sunt acele cărţi care se vând la chioşcurile din aeroporturi – sunt doar pentru a distra mintea. Testul pe care ar trebui să-l faci unor astfel de cărţi – şi, în general cărţilor – este: ai vrea să citeşti volumul respectiv a doua oară? Acesta este testul unei cărţi bune: ai vrea să te distreze încă o dată şi încă o dată?

AMESTECUL DINTRE DRAMĂ ŞI COMEDIE
Ce rol are umorul în cadrul literaturii pe care o scrieţi şi în literatură, în general?

Umorul este o parte importantă a tradiţiei literare englezeşti. Literatura continentală europeană tinde să opereze o separare clară a genurilor: ficţiunea serioasă e foarte serioasă, iar cea comică este numai comică. Asta, dacă e să generalizăm. În literatura engleză, de exemplu în piesele lui Shakespeare, ai combinaţii de tragedie şi de comedie în acelaşi loc. La fel se întâmplă şi în romanele englezeşti. Marii romancieri, ca Jane Austen, Charles Dickens, Thackeray, George Eliot, chiar şi Thomas Hardy, care e un romancier tragic, au mult umor în ceea ce scriu. Aceasta e tradiţia căreia aparţin. Romanele mele amestecă drama şi comedia. Unele dintre ele sunt doar romane amuzante, cum e „Schimb de dame“, dar celelalte sunt destul de serioase. Au însă interludii sau scene comice. Asta se datorează tradiţiei de care vă vorbeam.
 

Ce rol joacă umorul în viaţa dumneavoastră?
Nu sunt un tip foarte amuzant, nu fac oamenii să râdă în viaţa mea socială. Sunt mai degrabă depresiv. Cred că mulţi comedianţi sunt aşa. Apreciez comedia – atunci când se află în film sau în literatură – dar nu aş spune că sunt ceea ce numim în Anglia „a barrel of laughs“ (râde) (n.r. – în traducere literală „un butoi de râsete“; expresia defineşte un individ amuzant şi jovial, care-i face pe cei din jur să râdă).

Dar bănuiesc că apreciaţi umorul şi-n viaţa de zi cu zi.
Bineînţeles. Tatăl meu avea un gust special pentru comedie în literatură sau în piesele de teatru radiofonic, iubea pur şi simplu comedia şi putea să fie el însuşi foarte nostim uneori. Chiar şi în timpul războiului, el citea romane foarte amuzante. Tot el mi-a dat cărţi să citesc când eram adolescent şi, desigur, cele mai multe erau umoristice. Aşa am învăţat cum să fac oamenii să râdă şi am devenit interesat eu însumi de comedie.


 

DESPRE EFORTUL ŞI AGONIA SCRISULUI
 

Aţi scris despre surzenia dumneavoastră şi aţi râs de ea în romanul „Mort de surd“. Nu vă deranjează să fiţi personaj într-o comedie?
Dacă scrii despre propriile experienţe – şi e greu să fii autentic dacă nu scrii despre ele –, deci dacă lumea detectează o corespondenţă între personaj şi scriitor, e tentată să creadă că orice face personajul a făcut şi autorul. Or, nu e adevărat. Personajul e un amestec de ficţiune şi fapte reale.

Dar ironia la adresa surzeniei nu poate fi un soi de autoterapie?
Asta e o compensaţie pentru tot efortul şi agonia scrisului: poţi să converteşti toate experienţele tale negative, şi surzenia e un bun exemplu, în ceva pozitiv, făcând o operă de artă din aşa ceva – un roman, o piesă de teatru, chiar şi o pictură. Asta e recompensa pentru orice artist.

 

„IISUS NU SPUNE GLUME“

S-a întâmplat ca unele persoane să se recunoască în romanele dumneavoastră şi să fie deranjate de asta?
Nu am avut plângeri. În schimb, există un alt pericol: uneori, viaţa imită arta. Am un personaj, Morris Zapp (n.r. – în romanul „Schimb de dame“), un profesor american de origine evreiască – şi acesta e inspirat de un prieten de-al meu. E recognoscibil, e evident că prietenul meu a stat la baza personajului, iar lui chiar îi place personajul. Ei bine, în romanul meu îl fac să divorţeze, deşi amicul meu avea o căsnicie fericită. La o vreme după apariţia cărţii mele, însă, a divorţat şi el, a fost un divorţ destul de urât. Iată că viaţa imită arta... Revenind la întrebarea dumneavoastră, de obicei evit ca personajele care sunt inspirate din persoane reale să fie recognoscibile. Uneori combin caracteristicile a două persoane reale într-un personaj. Şi, cum spun, nu am avut plângeri până acum.

Dar mă gândesc că unii oameni pot să se recunoască, totuşi.
Uneori, cred că da. Dar este un fel de înţelegere tacită: prietenii, dacă se recunosc pe ei înşişi, se fac că nu observă asta şi nu-mi spun nimic.

Aţi avut o educaţie catolică. Este râsul compatibil cu credinţa profundă? Probabil ştiţi romanul „Numele trandafirului“...
Da, sigur că-l ştiu. Umberto Eco... Nu sunt multe scene în care să apară râsul în Noul Testament – asta e după mine o slăbiciune a creştinismului. Iisus nu spune glume. În schimb, cultura catolică este plină de umor. Deci nu există o incompatibilitate. Este o bună tradiţie în care catolicii şi, în general, creştinii de orice fel râd de ei înşişi sau de devierile religiei. Am făcut-o şi eu în unele dintre cărţile mele. ;

 

„SCRISUL, O RECITIRE A CEEA CE AM SCRIS DEJA“

Cum scrieţi? Uşor, greu?
Greu. Şi, din câte constat, din ce în ce mai greu, pe măsură ce îmbătrânesc. Mă uimeşte ce uşor îmi scriam romanele când eram tânăr. Pe atunci le scriam de mână, acum le bat la computer. Pe computer, pot să fac ce modificări vreau şi când vreau şi, probabil, rescriu fiecare pagină de câte douăzeci de ori. Dar nu e numai din cauza asta...

Faceţi modificări pas cu pas sau mai întâi scrieţi o pagină întreagă, o recitiţi şi atunci operaţi modificările?
E un proces complex. Mai întâi am rezumatul romanului în cap, înainte să mă aşez să scriu. Dar lucrurile se schimbă când încep să scriu şi de fapt să citesc. Scrisul pentru mine e în primul rând un fel de re-citire a ceea ce am scris deja. Atunci caut să văd dacă am exprimat exact ceea ce voiam, dacă e clar, dacă e destul de viu, dacă nu folosesc vreun clişeu... E o permanentă modificare a textului, în încercarea de a-l face să fie perfect.

   
Scrieţi în fiecare zi?

Dacă sunt prins de un roman, scriu în fiecare dimineaţă.

Câte ore?
În jur de patru. Dar se întâmplă să nu fac asta în fiecare zi. Uneori sunt angrenat în alte activităţi – trebuie să plec undeva. Dar rutina mea de muncă este să scriu între 8.30 şi 12.30. După aceea iau prânzul, un prânz uşor, apoi mă culc puţin, o jumătate de oră, după masă. Apoi fac diferite activităţi, cum ar fi să merg să mă plimb sau să gătesc. În general, gătesc cina.

Ce vă place să gătiţi?
De obicei, peşte. Eu şi soţia mea preferăm mâncarea de calitate. Nu gătesc budinci şi nici nu mănânc aşa ceva... Apoi, seara, citesc ziarul şi mă mai uit la televizor. Şi, pe măsură ce îmbătrânesc, aţipesc din ce în ce mai des la televizor. Aşa că mă duc la culcare până în ora 23.00. Asta ar fi o zi tipică pentru mine. Dar să ştiţi că am şi zile mai interesante. ;

 

CV

Educaţie catolică

Numele: David Lodge
Data şi locul naşterii: 28 ianuarie 1935, Londra
Starea civilă: căsătorit
Studiile şi cariera:
A studiat la liceul catolic St. Joseph’s Academy
din Londra, apoi la University College
din Londra.
Timp de 27 de ani, a fost profesor de literatură engleză la Universitatea din Birmingham.
A debutat literar în 1958, cu volumul de critică „About Catholic Authors“ („Despre autorii catolici“).
Este celebru prin ceea ce a fost numită „trilogia campusului universitar“, din care fac parte romanele „Schimb de dame“, „Ce mică-i lumea!“ şi „Meserie!“. Ultimele două s-au aflat pe lista scurtă a Booker Prize.
A scris 15 romane, 13 volume de critică literară, 3 piese de teatru şi 4 scenarii.

În 1997, a fost făcut Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, de către Ministerul Culturii din Franţa.

Locuieşte în: Birmingham, Marea Britanie.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările