Femeia e, evident, timidă, nesigură pe sine. Se apropie de microfon şi parcă încurcată, cu vocea ezitantă, tremurândă, încearcă să ne salute pe noi, cei ce ne aflăm în sală. Are urme de lacrimi în ochi, numai că prima frază pe care o rosteşte vorbeşte, culmea!, despre o fericire dintr-o vreme trecută. O vreme socotită a fi una a împlinirii. Femeia ne spune că ea, ea a înflorit în lagăr. De-a lungul confesiunii sale, cuvântul lagăr va mai reveni de câteva ori. Însă, de fiecare dată, femeia ne spune că acolo, în lagăr, ar fi făcut ori ar fi vrut să facă cu totul altceva decât ne mărturisise data anterioară. A fost ba gardiană, ba supraveghetoare, ba şi-ar fi dorit să fie infirmieră.

Sigure, certificate ca atare prin repetare sunt însă alte lucruri. Femeia e din Graaz. Acolo şi-a petrecut copilăria, având parte de o mamă muncitoare, ce nu se ridica cu orele din faţa maşinii de cusut cu ajutorul căreia îşi câştiga existenţa zilnică. Însă o mamă cum nu se poate mai severă. Care atunci când le promitea copiilor ei pedepse, nu uita vreodată să li le administreze.

Femeia nutreşte o admiraţie nedezminţită pentru bărbaţii germani şi pentru femeile germane. Pentru cei ce ilustrează rasa pură. Căreia se pare, ba nu se pare, e sigură că şi ea i-ar aparţine. Cândva, odată, în vremurile pe care acum le rememorează, a trebuit să dovedească asta. Aşa i-au cerut-o autorităţile. Desigur, o formalitate, o chestiune pur birocratică, însă cum  nu se poate mai  normală. Numai că nu lucrurile nu s-au petrecut întocmai cum era sigură femeia că o să fie. Hârtiile doveditoare depuse nu au fost pe deplin convingătoare, drept pentru care verdictul primit a sunat necruţător. Nu, femeia nu e ariană, e doar o corcitură jidovească de gradul al doilea. Faptul, accidentul acesta nu a împiedicat-o însă nicicând să îl iubească necondiţionat pe Fůhrer. Să îl adore. Să îi devore vorbele, discursurile şi glasul. Să fie pregătită oricând să îi îndeplinească ordinele.

La ordin, Fůhrer! Aceasta a fost regula de viaţă a Femeii. Convinsă că trebuie să fie mândră că mulţimi imense îi împărtăşesc adoraţia şi că, asemenea ei, ascultă electrizate discursurile Conducătorului. Şi îi scandează cu sfinţenie, cu religiozitate numele. Convinse că Fŭhrerul are dreptate. Şi că victoria e aproape. E sigură, e garantată de El. De Fůhrer. Sigură că Germania are la îndemână ceea ce el însuşi, El, Conducătorul, îşi încredinţase supuşii că are- arma secretă.

Din când în când, amintirile femeii par totuşi a fi ezitante. Se încurcă, se blochează, se amalgamează. Cea care ni se confesează are nevoie să facă eforturi de memorie spre a-şi aminti exact tot ceea ce s-a întâmplat ori ceea ce spune sau crede ea că s-ar fi întâmplat aievea. Că a făcut, că a trebuit să facă fiindcă numai aşa ar fi putut să-i fie fidelă Lui. Lui Hitler. Să îi îndeplinească ordinele chiar înainte ca acestea să ajungă a fi date. Să facă totul pentru El. Sau pentru sine. Acolo, în lagărul unde odată, pe vremuri înflorise. Şi unde cânta în fiecare dimineaţă. Cântece. Cântece de adoraţie. Care nu erau însă nicidecum ale ei. Căci ea, femeia, nu a fost decât o victimă. Care a ajuns să îşi adore călăul. Nimeni altul decât cel la ordinul căruia i-au fost sacrificate, traumatizate, confiscate existenţa, libertatea, viaţa.

La ordin, Fůhrer! e o monodramă scrisă de Brigitte Schwaiger, o scriitoare austriacă, născută în 1949. Atunci când războiul deja se încheiase, când rănile acestuia trebuiau să înceapă a fi cicatrizate. Dar când întrebările erau încă cum nu se poate mai dureroase. Cel mai frecvent revenind pe buze întrebarea cea mai banală din lume - Cum a fost posibil? Şi cum s-a întâmplat că isteria totalitară a cuprins atâta lume. Cum a ajuns oare nazismul să fie, aşa cum începuse să fie şi comunismul, religie seculară. Cum s-a putut ca victimele să ajungă să-şi adore călăii. Şi să le stea la ordin. Cazul Femeii ce ni s-a confesat pe scenă nefiind  nicidecum unul singular.

Regizorul Mihai Măniuţiu, căruia îi mai datorăm alte câteva spectacole în care a investigat cu mijloacele teatrului tentaţia totalitară, dar şi o carte cu reflecţii despre tirani şi dictatori, a montat piesa la Teatrul Aureliu Manea şi a făcut-o nu oricum. Ci într-o modalitate exemplară. Trecând dincolo de vorbe şi pătrunzând adânc în arheologia individuală a terorii. În aspectele sale abisale. În psihologia fiinţei agresate, terorizate, confiscate până într-atât încât ajunge să-şi adore opresorul.

Nu ştiu dacă spectacolul montat de Măniuţiu la Turda poate fi riguros calificat a fi drept unul de teatru coregrafic. Deşi coregrafia Andreei Gavriliu e bogat reprezentată. Executată fiind cu maximă rigoare, dar şi cu admirabilă eleganţă de extraordinara interpretă a Femeii care e marea actriţă Maia Morgenstern. De ea şi de încă mai bine de 20 de tineri actori, îmbrăcaţi asemenea ei, în uniforme (costumele Claudia Castrase), mânuind scaune (decorul Adrian Damian).

Nu ştiu nici dacă La ordin, Fůhrer! este obligatoriu o formă modernă, contemporană de teatru documentar, cu toate că în gramatica lui se regăsesc riguros citate documente sonore ale epocii despre care mărturiseşte acum Femeia. Discursuri, scandări isterice, marşuri. Şi, desigur, celebrul Lili Marlen, însoţit de gesturile copleşitoare ale protagonistei şi ale celor mai bine de 20 de actori tineri ce o însoţesc pe scenă.  Femeia ni se adresează direct nouă, când de pe scenă, când coborând în sală, vorbind cu glas ba de copil, ba de om matur, fără excese, simplu, concentrat.

O face ea, actriţa, Actriţa absolută, Maia Morgenstern, intr-unul dintre cele mai mari, mai bune, mai copleşitoare roluri din această parte, de maturitate, a carierei sale. O face în Teatrul ce poartă de ceva vreme, graţie eforturilor directoarei Narcisa Pintea, numele Artistului şi Conştiinţei ce i-a dat cândva, demult, strălucire, i-a conferit pregnanţă, personalitate. Aureliu Manea. O face într-un spectacol şi cercetare, şi de artă, datorat unui moştenitor.   

Teatrul „Aureliu Manea” din Turda - LA ORDIN; FŮHRER! de Brigitte Schwaiger; Traducerea: Dan Stoica; Regia: Mihai Măniuţiu; Decoruri: Adrian Damian; Costume: Claudia Castrase; Muzica: Şerban Ursachi; Coregrafia: Andrea Gavriliu; Light design: Lucian Moga; Cu: Maia Morgenstern, Alexandra Duşa, Valentin Oncu, Raluca Radu, Ştefania Misăilă şi studenţii anului I Actorie-clasa prof. Miriam Cuibus de la Facultatea de Teatru şi Televiziune din Cluj-Napoca; Data reprezentaţiei: 25 mai 2016