Ai noştri au început să tragă cortina unul câte unul. În mai puţin de o lună am simţit că îmi îngrop copilăria de două ori. Un regizor nu inuman, ci neomenesc, a înscenat moartea lui Iurie Darie şi a lui Şerban Ionescu. Nu e o poveste cu happy-end, nu e un film de lung metraj care s-a turnat într-o vârstă de om, nu e o dramă sublimă care s-a jucat, per accidens, la teatrul de comedie. Dar istoria vieţii lor, pilda unui scenariu nobil de zvâcuri şi de creşteri, a făcut loc unei substituţii fireşti, trecând o atitudine umană în locul unui actor. Cavalersimul morţii de dincolo de scenă este singurul spectacol care se joacă în regie proprie, pentru care actorul n-are nevoie de didascalii, de veşminte noi, de lespezi ferite din calea gândurilor lui.

            Oamenii de teatru sunt frumoşi pentru că fiecare dintre ei îşi joacă viaţa fiind mereu un Altul şi mereu Acelaşi. E meritul lor că au învăţat ieşirea din scenă cu o naturaleţe cosmică, cu o candoare a mâinii care mângâie chipul publicului şi obrazul cortinei. Acolo, pe culmea spectacolului lor, actorii joacă magistral rolul de om, de făptură vie care poate să fie orice, să iubească oricât şi să moară oricum. Vorba maestrului Beligan, „iubeşte ce vrei, dar iubeşte. Nimic nu e mai dezastruos decât infirmitatea iubirii”.

            Actorii sunt singurii care s-au vindecat de şchiopătarea lumii: fiinţa de mucava jucată în faţa a mii de oameni cade întotdeauna în picioare, râde când e tristă şi suferă când are cea mai mare tresăltare a inimii. Pe chipul lor e sărbătoare în fiecare zi, dăruind lumii un copil: un prunc care se naşte cu două măşti, nu schizoide, dar îngânate peren în imaginea unui rol care trebuie să îl crească, la rândul lor, pe cel care le stă în faţă, care le priveşte. O mască râde, alta plânge. Laolaltă dau un Om Întreg, un Artist.

            Generaţia mea a crescut cu ei, cu cei care şi-au trăit în urmă cu câteva zile, pe nesimţite, scena de onoruri. Aş avea o singură bucurie în pustiirea care se întâmplă fără capăt: ca publicul să înţeleagă tâlcul unei model de viaţă reuşit, cel puţin din prisma salvării de la infirmitatea iubirii. Oamenii aceştia au iubit tot, chiar şi necunoscutul, apropiindu-l de fiecare dată printr-o scriitură, printr-un verset de scenă. Dacă nu, atunci vom juca împreună în ceea ce am fost învăţaţi să nu facem: un Dineu cu proşti[1].



[1] Este titlul ultimei piese jucate de actorul Şerban Ionescu, scrisă de Francis Veber şi pusă în scenă în regia lui Ion Caramitru.