Se prea poate să nu îţi fi fost pe plac caracterul post-dramatic al partiturii, caracter riguros respectat de regia limpede, clară, nesofisticată, arareori înclinată spre metaforizări, altele decât cele cerute de gramatica severă a montării şi de personajele cu încărcătură simbolică presupuse de text (mielul, lupul, porcii) a lui Szabó K. István. Nu e deloc exclus să te fi dezamăgit faptul că, într-o sâmbătă seara, nu ai avut parte de ceva uşor, de un divertisment.

Oricum ar fi, pe orice poziţie te-ai situa, de fan ori de adversar al montării, e în afara oricărei îndoieli că ceea ce ai văzut are urmări. Că te pune pe gânduri. Că îţi ridică întrebări. Că îţi provoacă o stare de rău. Fiindcă tema abuzării sexuale a copiilor de către părinţi, cu toate meandrele ei, cu justificări iezuite, cu dificultăţi legislative de a fi probată şi pedepsită, cu teamă de a fi recunoscută, cu prudenţa şi falsa pudibonderie de a vorbi despre ea, e una reală. E una din preajma ta. O cunoşti, poate chiar ţi-a fost dat să afli că cineva, un apropiat ori o cunoştinţă de-a ta au fost implicaţi într-o astfel de „poveste urâtă“. Iar „poveştile urâte“ se cuvin uitate, nicidecum povestite, nu-i aşa?

Scenă din „Făptaşi“, de Thomas Jonigk, în regia lui Szabó K. István (Foto: Teatrul German de Stat)

Nu, nu-i aşa! E lucrul pe care ni-l spune răspicat dramaturgul german Thomas Jonig (născut în 1966) care s-a inspirat pentru textul său dintr-o carte scrisă de Karin Jäckel, carte ce examinează, prin multiple metode, faţetele şi cauzele fenomenului. Faptele trebuie cunoscute, recunoscute ca parte a urâtului din fiinţa umană. Nu, nu-i aşa, ne spune şi spectacolul Teatrului German de Stat din Timişoara. Spectacol care e, înainte de orice, un act de curaj. Din mărturisirile traducătorului în limba română al Făptaşilor, mărturisiri făcute publice în seara premierei de directorul Teatrului, Lucian Vărşăndan, textul a fost oferit spre valorificare scenică mai multor instituţii de spectacole din România, cu toatele derobându-se politicos, nedorind să rişte un scandal similar celui ce a marcat, prin anii ’90 ai secolului trecut, prima reprezentare, la Teatrul Nottara din Bucureşti, a Îngerilor în America. Riscul şi l-a asumat Teatrul timişoarean care, astfel, a mai înregistrat în repertoriu o premieră pe ţară.

Scenă din „Făptaşi“, de Thomas Jonigk, în regia lui Szabó K. István (Foto: Teatrul German de Stat)

Textul e un amestec de dialoguri întrerupte de monologuri explicative şi acuzatoare. De strigăte de disperare. De revolte oprimate. Revolte anunţate, neduse însă până la capăt din pricina complicităţilor şi a fricii de consecinţe. Dă impresia că favorizează un gen de teatru mai curând expozitiv, fără conflict. Conflictul există, dar e conţinut mai curând în idee, în ceea ce poate fi intuit ori subînţeles şi foarte puţin la nivel formal ori în dialog. O caracteristică păstrată de regia serioasă, aplicată, preocupată îndeosebi de acurateţea jocului actoricesc a lui Szabó K. István. Făptaşi (titlul nearticulat are şi el semnificaţia lui, vrând să ne prevină că e vorba doar de o parte dintre miile de astfel de vinovaţi ce vor să scape de vină ori care sunt absolviţi de vină din cauza neputinţei noastre, a lipsei noastre de implicare, a laşităţilor noastre şi că pedofilia are multiple faţete) e poate cel mai puţin marcat de formalism spectacol (dintre cele văzute de mine) al lui Szabó K. István. Nu este însă vorba despre un spectacol sărac. Făcut eminamente din vorbe. Deşi cuvintele contează.

Scenă din „Făptaşi“, de Thomas Jonigk, în regia lui Szabó K. István (Foto: Teatrul German de Stat)

Vizual, el e foarte bine susţinut de decorul Cristinei Milea. Un perete alb pe care sunt inscripţionate cuvinte-cheie precum mama, tata, eu, câteva căsuţe miniaturale, multe şine de cale ferată. Şine pe care ar urma să se sinucidă minorul Paul, dar care trimit deopotrivă cu gândul la nenumăratele drumuri ale vieţii. Sonor, Făptaşi beneficiază de o remarcabilă muzică de scenă compusă de Ovidiu Iloc, muzică în care tema principală te duce cu gândul către sunetele ieşite dintr-o boîte à musique, din vremea copilăriei.

Dar punctul de rezistenţă maximă al spectacolului e de căutat, aşa, cum se şi cuvenea de altfel, în jocul actoricesc. Szabó K. István a beneficiat în întreprinderea sa de ceea ce s-ar putea numi, fără exagerări, distribuţia ideală. Pentru rolurile celor doi copii abuzaţi (Petra şi Paul) i-a avut la dispoziţie pe Silvia Török, din nou foarte bună, nuanţată şi fără excese, şi pe Richard Hladik care are astfel şansa unui merituos debut. Pentru Erwin, tatăl îmbătrînit în rău, Rareş Hontzu e un interpret redutabil, în vreme ce Olga Török (Karin) e din nou excelentă într-un rol de compoziţie. Enikö Blenessy (Magda) şi Daniela Török (Doamna doctor), completate de Radu Vulpe (Karl) semnează trei portrete edificatoare ale unor pedofili ce îşi maschează în argumentaţii aberante, ipocrizie, falsităţi evidente, amabilităţi ciocolatii pornirile vinovate. Un alt debut ce merită consemnat e cel al Isei Berger în Fiica lui Karl, tot la fel cum se cuvin menţionate prezenţele pasagere, cât se poate de utile pentru simbolistica spectacolului ale Ioanei Iacob (Ciobăniţa) şi Konstantin Keidel (Mielul).    

 

Teatrul German de Stat din Timişoara- FĂPTAŞI de Thomas Jonigk;

Traducerea în limba română: Victor Scoradeţ;

Dramaturgia: Valerie Seufert;

Regia: Szabó K. István;

Decorul şi costumele: Cristina Milea;

Muzica: Ovidiu Iloc;

Coregrafia: Mălina Andrei;

Light design: Nosz Botond;

Vorbire scenică: Linda Moog;

Cu: Silvia Török, Rareş Hontzu, Olga Török, Richard Hladik, Enikö Blénessy, Daniela Török, Isa Berger, Ioana Iacob, Konstantin Keidel;

Data premierei: 7 decembrie 2013.