Ce mai putem vedea prin Teatrele din ţară? (I)

Comentez, în rândurile care urmează, premiere de la două Teatre din ţară. „Regele cerb“ de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea şi “Fat Pig” de la Teatrul „Fani Tardini“ din Galaţi.

1. O dezamăgire

Nu-mi voi ascunde defel dezamăgirea faţă de Regele cerb, prima premieră a stagiunii 2017-2018 la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea. Spectacol căruia i s-a rezervat cinstea de a deschide ediţia a XXIII a Festivalului Internaţional de Teatru din localitate. În fapt, formula mai modernă, mai îmbogăţită şi mai diversificată sub care se prezintă de câţiva ani încoace una dintre cele mai vechi manifestări de cultură teatrală din România- Festivalul de teatru scurt -a cărui primă ediţie a avut loc în anul 1976.

FOTO Remus Toderici

Aşa după au observat şi subliniat istoricii de teatru, în lupta pe viaţă şi pe moarte dusă cu rivalul său, Carlo Goldoni, care nu mai voia sub nici o formă să respecte puritatea stilului comediei veneţiene fără a plănui însă o revoluţie rapidă, ci o transformare treptată a acestui gen de teatru, Carlo Gozzi a avut un precursor. Un anume Chiari. De abia apoi respectivului Chiari se va asocia mult mai puternica voce a lui Carlo Gozzi, din creaţia căruia au rămas celebre scrieri precum Dragostea celor trei portocale, Turandot şi Regele cerb.

Autorii capitolului dedicat teatrului din secolulul al XVIII lea (Peter Holland şi Michael Patterson ), capitol inclus în Istoria teatrului universal (ediţie ilustrată), coordoantă de John Russel Brown, carte masivă, important, apărută în traducere românească în anul 2015, la editura bucureşteană Nemira, ne reamintesc că, la un moment dat, Gozzi a înlocuit prin fabule (fiabe) atacurile din pamfletele şi parodiile cu care se străduia să îşi contracareze rivalul. Ele erau un fel de piese prin care Gozzi dorea să repună în drepturile socotite drept fireşti valorile politice şi sociale emfatic conservatoare ale comediei veneţiene.

FOTO Remus Toderici

Sigur, astăzi ştim foarte bine că bătălia a fost câştigată de Goldoni. Pe de altă parte, nu este nici corect, nici în conformitate cu realitatea textelor lui Gozzi să nu le recunoşti acestora indubitabila valoare. Dacă e adevărat că dramaturgul credea în artificialul scenic, în convenţie, în improvizaţie, în fantastic, în stilizare în care identifica însăşi esenţa teatrului, nu trebuie defel să ne mire că o piesă precum Regele Cerb, scrisă în 1762, se remarcă prin îmbinarea feeriei cu moralitatea. Însuşiri care, la urma urmei, înseamnă şi furnizează chiar şi azi enorme rezerve de teatralitate.

Dezamăgirea despre care vorbeam la începutul acestei cronici provine tocmai din faptul că spectacolul regizat la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea de binecunoscutul regizor Alexandru Colpacci nu a identificat aproape mai nimic din sus-menţionatele rezerve. Scenografia Vioarei Bara (căteva crengi, nişte candelabre care ba urcă, ba coboară, două-trei trape cu ajutorul cărora sunt evacuate anumite personaje şi cu asta, basta) este sumară, sărăcăcioasă, cam fără idee, fără idee fiind, în realitate, aproape întreg spectacolul. În primele douăzeci-treizeci de minute ale reprezentaţiei mai nimic nu se leagă. Iar despre umor, nici vorbă! Actorii se mişcă dezorientat de colo până colo, par a rosti pe cont propriu replici, vorbe, fără a stabili autentice relaţii. În lipsă de ce va mai bun interpreţii recurg la poncife, la scheme, la ceea ce au adus de acasă, adică la „poze“ văzute şi cu alte ocazii, multe chiar ceva mai favorabile.

FOTO Remus Toderici

Versiunea scenică propusă de Alexandru Colpacci este doar superficial înnoitoare (nu faci autentice inovaţii teatrale doar înzestrându-i pe Deramo şi pe Tartaglia cu arme cu laser), timidă, lipsită de personalitate, inconsecventă, cu rezolvări private de autentice surprize. Diferenţierile propuse între bunul, elegantul şi, în cazul de faţă, cam efeminatul rege Deramo (Răzvan Vicoveanu) şi răul, ticălosul, uzurpatorul prim-ministru Tartaglia (Richard Balint) sunt mult prea la prima mână. Angela Tanko, în Angela, trece graţios prin scenă, are totuşi şi câteva momente bune, Adela Lazăr, distribuită în Smeraldina, se remarcă printr- un plus de pregnanţă şi spirit comic. Ca şi Alina Leonte (Clarice), un fel de alter-ego al Catarinei shakespeariene, înzestrată însă cu gustul parvenirii. Andrian Locovei (Cigolotti), Petre Ghimbăşan (Pantalone, Emil Sauciuc (Durandarte), Ciprian Ciuciu ( Leandro), Sebastian Lupu (Brighella), George Dometti (Truffaldino), George Voinese, Tiberiu Covaci (Miniştri) au acel gen de evoluţii în genere calificate a fi doar „de serviciu“, iar coregrafia semnată de Dimény Levente e cum nu se poate de mai oarecare. De unde atunci prilej de satisfacţie?

Teatrul Regina Maria din Oradea- REGELE CERB după Carlo Gozzi; Versiune scenică şi regia artistică: Alexandru Colpacci; Scenografia: Vioara Bara; Coregrafia: Dimény Levente; Ilustraţia muzicală: Delia Şerban; Cu: Andrian Locovei, Răzvan Vicoveanu, Angela Tanko, Richard Balint, Petre Ghimbăşan, Emil Sauciuc, Alina Leonte, Ciprian Ciuciu, Sebastian Lupu, Adela Lazăr, George Dometti, George Voinese, Tiberiu Covaci şi Armanca Serac, Zentania Lupşe, Alexandru Pop, Andrei Fazecaş, Florin Stan, Igor Lungu; Data premierei: 24 septembrie 2017

2. Love story

Începând cu anul 2004, atunci când regizorul Vlad Massaci a montat Bash, piesele lui Neil LaBute au devenit prezenţe constante în repertoriile Teatrelor din România.

Le joacă frecvent, uneori le joacă chiar bine deopotrivă companii de stat şi companii private, textele dramaturgului american, cu personaje preponderant tinere, lucru deloc de neluat în seamă ţinând cont de consistentul număr de absolvenţi de şcoli de actorie, având deopotrivă avantajul de a nu necesita decoruri chiar foarte complicate.

FOTO Remus Toderici

Sigur, a fost doar o coincidenţă că în acelaşi an 2004, când Neil LaBute şi-a făcut intrarea pe scenele de teatru din România, creaţia lui se îmbogăţea cu textul intitulat Fat Pig. Trei ani după aceea piesa era jucată la Teatrul Naţional din Craiova, într-un spectacol regizat de Mircea Cornişteanu (nu am văzut montarea şi mi-a fost imposibil să găsesc referinţe critice), pentru ca în 2011 să fie jucată într-o coproducţie a Teatrului „ACT“ din Bucureşti, a Teatrului „George Ciprian“ din Buzău şi a Asociaţiei Catharsis. Regizor era Cristian Juncu, scenograf Cosmin Ardeleanu, iar în distribuţie figurau actorii Tudor Aaron Istodor şi Andi Vasluianu (Tom), Vlad Zamfirescu (Carter), Raluca Vermeşan (Helen), Irina Velcescu (Jeannie).

În cronica pe care am scris-o la acea vreme, remarcam simplitatea subiectului. „Fat Pig este o poveste dragoste. Un Love story al secolului al XXI lea. O poveste de dragoste la fel de imposibilă precum cea scrisă de Erich Segal şi care a făcut furori prin anii ‘70, datorită filmului cu Ryan O’Neill şi Aly Mac Graw“. Acolo, pe lângă prejudecăţile şi obstacolele sociale cu eroism depăşite de cei doi tineri îndrăgostiţi, interveneau boala şi apoi moartea. „Nu, nimeni nu moare în Fat Pig“- scriam în aceeaşi cronică.“ Însă povestea de dragoste dintre sensibilul dar nehotărâtul, ca să nu zic laşul Tom şi atipic fermecătoarea, aproape perfecta Helen e obstrucţionată, precum cea a lui Oliver şi a lui Jennifer, de prejudecăţile de care profită din plin răul Carter şi geloasa Jeannie, iubita de odinioară a lui Tom“

FOTO Remus Toderici

Nu ştiu dacă în America anului 2004 se insinuase deja chiar foarte categoric atitudinea critică, ostilă la adresa muncii în multinaţionale care distrug personalitatea individului, îl robotizează, îi limitează drepturile la viaţă personală şi la sensibilitate. Însă mai mult ca sigur că această idee, la urma urmei în specificul societăţi post-industriale, post-capitaliste, nu ajunsese încă foarte proeminent în 2010 în România. Deşi deja se jucase un spectacol cu această temă (Şomeri de lux) la Teatrul La Scena. O regăsim acum, sugerată ca atare, în mişcarea scenică creată de Elena Anghel pentru spectacolul cu aceeaşi piesă pus în scenă de Laura Moldovan la Teatrul „Fani Tardini“ din Galaţi. Un spectacol demn de luat în seamă, mai mult decât onorabil, în primul rând datorită felului în care regizoarea şi-a gândit munca cu actorii. Partea masculină a distribuţiei este mai consolidată. Conving întru totul atât Ciprian Braşoveanu în rolul Tom cât şi Vlad Volf în Carter. Primul este bărbatul sensibil, tandru, vulnerabil, celălalt intrigantul de serviciu. Oana Mogoş (Helen) nu e întotdeauna chiar consecventă cu sine, alternând scenele cu adevărat bune cu cele mai puţin convingătoare, în vreme ce din jocul Flaviei Călin se cuveneau eliminate mai drastic „pozele“. Dovadă că loc de mai bine este întotdeauna.

Foarte inventivă şi potrivită scenografia semnată de Ioan Bocoş.

Teatrul „Fani Tardini“ din Galaţi- FAT PIG de Neil LaBute; Traducerea: Irina Velcescu; Regia artistică: Laura Moldovan; Scenografia: Ioan Bocoş; Mişcarea scenică: Elena Anghel; Cu: Ciprian Braşoveanu,Vlad Volf, Oana Mogoş şi Flavia Călin; Data reprezentaţiei: 28 septembrie 2017

FOTO Remus Toderici