Care îl emoţionează - da, ştiu că azi nu e defel bine ca un critic să vorbească despre emoţie în şi la teatru căci e repede taxat drept retrograd şi rămas la nivelul anilor ’70-’80, atunci „când s-a format”- dar îl şi provoacă să depăşească realitatea scenei, să o transceandă, să o insereze în alte şi alte experienţe estetice ori epistemologice anterioare.

Hamlet, spectacolul Teatrului “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe, în regia lui Bocsárdi László, e, fără doar şi poate, un spectacol foarte bun tocmai fiindcă te emoţionează. Deşi mizează mult pe luciditate. Astfel, personajele vinovate de crimă, Gertrude şi Claudius (D. Albu Annamária şi Pálffy Tibor), sunt cât se poate de conştiente de gravitatea faptelor lor, sunt răscolite de sentimentul vinovăţiei, le vedem plasate pe una dintre laterale scenei, privindu-se mai degrabă întrebător decât cu tandreţe, fumând ţigară de la ţigară (Claudius are, la un moment dat, trei ţigări în gură), ambele pradă unei aşteptări încordate. Nu actorii bătrâni şi nu reprezentarea piesei jucate la comanda lui Hamlet le stârnesc nelinişti, spaime ori coşmaruri. Aceasta în pofida faptului că reîntâlnirea cu povestea uciderii lui Gonzago nu rămâne nicidecum fără urmări. Claudius şi Gertrude sunt tulburaţi în plus, sentimentul culpabilităţii li se amplifică, timpul curge altfel pentru ei după respectivul moment, Claudius e declarat ofensat de cutezanţa tânărului prinţ al Danemarcei şi decide să acţioneze sperând că a identificat o salvare. Va mai urma o a doua. Ambele inutile. Ambele pregătindu-le sfârşitul.

Lucid e şi Polonius, al cărui spaţiu predilect de mişcare e cealaltă laterală a scenei. Lucid, viclean şi agitat (Szakács László), el însuşi măcinat de starea de aşteptare ce pare a fi proprie tuturor eroilor din montare. O stare de aşteptare ce te duce cu gândul la marile tragedii ale Antichităţii, la Orestia, bunăoară.

Hamlet (Mátray László) e un alter-ego al lui Oreste, un Oreste citit, fie şi numai câteodată, parcă prin grila sartriană a Muştelor. Un personaj aflat în stare de disponibilitate ce se pregăteşte pentru momentul dobândirii purificării prin răzbunare, dar mai cu seamă prin moarte. Îl vedem, încă din primele momente ale spectacolului, imediat după scurtul moment al groparilor (Gajzágó Zsusza şi Erdei Gábor), în cadă, sub duş, ascultând tensionat cuvintele Duhului (Nemes Levente). Cada şi duşul vor fi locul unde Hamlet se va duce să moară odată actul de dreptate împlinit. Iar când totul se va fi terminat, Horatio, un tânăr înveşmântat asemenea unui elev de liceu (Konya-Űtö Bence) va întrerupe curgerea şiroaielor de apă.  În spectacolul lui Bocsárdi László şi în magnifica, perfecta interpretare a lui Mátray László, Hamlet nu e nici romantic (nu are cărţi în mână, nu citeşte, nu se lansează în tirade), nu e nici nebun şi nici nu încearcă prea tare să simuleze nebunia. E şi el lucid, ştie că are de îndeplinit o misiune, tot la fel cum ştie că nu o poate îndeplini oricum. În nici un caz nu îi este îngăduit să îl omoare pe unchiul uzurpator şi criminal în timp ce acesta se roagă. O va face doar când Claudius va mai comite încă o ticăloşie. Luciditatea aceasta atât de necesară personajului, nu îi anulează însă eroului umanitatea şi nici nu îl scuteşte de slăbiciuni. Şi iarăşi gândul mă duce la Oreste, acum la acel Oreste din Electra lu Sofocle ori Euripide. Căci într-un fel vede şi simte el, Hamlet, pedepsirea lui Claudius şi altfel pe cea a Gertrudei, aşa cum personajul antic înţelegea să acţioneze într-un chip asupra Clitemnestrei şi complet diferit atunci când era vorba despre Egist.

Absenţa romantismului afişat din felul în care e conceput Hamlet nu înseamnă însă nicidecum că acestuia i-ar fi străină iubirea. Numai că în situaţia extremă în care se află, Hamlet e obligat să îşi sacrifice iubirea pentru Ofelia, dar şi sentimentele de amiciţie pentru impetuosul Laertes (Kolcsár Jószef).

În montarea de la Sfântu Gheorghe, Ofelia (Benedek Ágnes) nu e neapărat lucidă sau nu e apăsat lucidă, dar nici foarte nebună nu e şi aici atât regizorul cât şi interpreta având grijă să nu facă paradă de patetisme desuete. Şi aici, ca şi în cazul celorlaltor personaje s-a optat pentru simplitate.

Da, simplitatea e cuvântul ce defineşte cel mai bine spectacolul Teatrului “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe. Ea apare evidentă în primul rând atunci când e vorba despre decorul conceput de Bartha József. Pe scena aproape goală (această nuditate a scenei a mai fost exploatată, atunci chiar la maximum, de scenograf într-un alt spectacol shakespearian al lui Bocsárdi László, cel cu Neguţătorul din Veneţia), nu se află decât câteva obiecte. Cada şi duşul deja amintite, trei-patru scaune, o cutie imensă ce va sugera groapa, în vreme ce de ştăngi sunt atârnate bucăţi mari de nailon. Acestea vor deveni fie instrumentul de care se va sluji Hamlet pentru a-l sufoca pe Polonius, fie materialul pentru cununa de mireasă a morţii ce va fi purtată de Ofelia. Recuzita va fi completată spre final de câteva coroane mortuare pe care, cu o ultimă sforţare de energie, le va arunca Hamlet peste corpul Gertrudei, ca şi peste cadavrele lui Claudius şi Laertes.

Văzând această simplitate a decorului, gândul m-a dus la o carte intitulată Teatru, semnată de David Mamet, apărută în 2013 la Editura Curtea veche din Bucureşti. Îmi aminteam foarte bine că acolo dramaturgul, regizorul şi eseistul american adopta o atitudine radicală  mai întâi împotriva exceselor scenografice puse în legătură cu o anumită tendinţă din teatrul de sorginte sovietică ori cu reminiscenţele constructiviste. Odată ajuns acasă, am căutat volumul, cu dorinţa unei rapide verificări a propriei memorii. Nu, nu mă înşelasem. Dar căutând pasajele de care aveam nevoie, am dat şi de altele ce mi se pare că se potrivesc perfect spectacolului de la Sfântu Gheorghe şi felului în care Bocsárdi László a înţeles să însceneze această piesă pe care- iată!- acelaşi David Mamet o socoteşte a fi una “despre minciună”.

Ce face, de fapt, regizorul montării de la Teatrul “Tamási Áron”? Nu deconstruieşte nicidecum piesa cu scopul de “a-i vlăgui limbajul”. Nu “complică decorul” doar “pentru a distrage atenţia de la text, explicându-i publicului piesa ”. Ştie foarte bine că “scopul punerii în scenă este să-i atragi atenţia spectatorului asupra persoanei care vorbeşte”. E de acord cu Shakespeare care “a scris undeva că noi toţi suntem fiinţe vinovate care asistă la o piesă, la care piesă unii dau din cap, arătându-şi recunoaşterea de sine, alţii se ridică furioşi de pe scaune, jigniţi şi puşi pe răzbunare”.

Da, şi mai presus de toate, revin la ceea ce am mai spus şi scris de câteva ori în această cronică. Bocsárdi László optează pentru simplitate. Da, aşa este, vedem un Hamlet simplu, un Hamlet în blugi, uneori în maiou, alteori la bustul gol, fără costume scumpe (Dobre Kóthay Judit). Numai că e vorba despre o simplitate în mijlocul căreia se zămisleşte câte o rezolvare scenică surprinzătoare.

Ca, de pildă, aceea din secvenţa în care interpreţii lui Rosencrantz şi Guildenstern sunt identici cu cei ai bătrânilor actori (Nagy Alfred şi Diószegy Attila), că ei seamănă cu Stan şi Bran, că atunci când joacă Uciderea lui Gonzago cu toţii poartă măşti, că una dintre acestea e creată după chipul lui Claudius, că actorilor li se alătură Hamlet însuşi care, spre a sublinia imensitatea durerii de a şti că propria lui mamă a fost părtaşă la crimă, va interpreta exact rolul femeii ticăloase. O simplitate scăldată, din când în când, în subtile comentarii muzicale, cu fragmente alese chiar de regizor, uneori prelucrate de Kónya-Űtö Bence. De acelaşi regizor care, câteodată, a exclus din montările sale orice urmă de insert muzical. 

O simplitate magnifică din care se plămădeşte arta.

Teatrul “Tamási Áron” din Sfântu Gheorghe; HAMLET de William Shakespeare; Dramaturgia: Sebestyen Rita; Regia: Bocsárdi László; Decorurile: Bartha József; Costumele: Dobre Kóthay Judit; Selecţia muzicală: Bocsárdi László; Prelucrări muzicale: Kónya-Űtó Bence; Cu: Mátray László; Pálffy Tibor, Szakács László, D. Albu Annamária, Benedek Ágnes, Kolcsár József, Kónya- Űtö Bence, Nemes Levente, Nagy Alfred, Diószegi Attila, Gajzágó Zsusza, Erdei Gábor; Data reprezentaţiei: 17 martie 2014