Adam şi Eva à la Hausvater

Scenă din "Adam şi Eva", spectacolul lui Alexandru Hausvater    FOTO: Adrian Piclisan

Într-o cronică din revista Cultura de săptămâna aceasta, semnatarul, Marin-Marian Bălaşa, îşi manifestă necondiţionat entuziasmul pentru producţia lui Alexander Hausvater de la Teatrul Naţional Timişoara, "Adam şi Eva". Nu este o analiză detaliată, dar starea generală trădează miracolul.

Mărturisesc că mi-a amintit sentimentul pe care îl produce un spectacol al lui Hausvater când iese impecabil. Am recunoscut fascinaţia mută pe care o lasă în urmă, în faţa căreia cuvintele par deplasate şi mărunte. După cum am recunoscut-o şi în atitudinea spectatorilor care, în momentul când lumina s-a stins, au sărit în picioare şi au aplaudat frenetic, izbucnind în ovaţii.

Senzaţia este spontană. Nu se întâmplă prea des. Ce a provocat-o? În primul rând, privirea transistorică, facilitată de textul lui Rebreanu. Exact ca pe vremuri în La Ţigănci, regizorul ştie bine cum să apese pe butonul metafizic din om. Găurile timpului şi sertarele istoriei (încarnate la propriu în scenografia lui Adrian Damian) se populează sub bagheta magicianului Hausvater.

Dintre lumi ţâşneşte o figură îmbrăcată în negru, cu mişcări când fluide, când sacadate, care anihilează diurnul, aducând adâncime atemporală. Performanţa şi expresivitatea corporală a actriţei Mara Opriş taie răsuflarea. Dansatoarea, ca o iniţiată a pendulării printre lumi şi timpuri, şiroieşte de apă în apropierea unui ceas descompus. Cu ajutorul ei, istoria se permeabilizează. Întinzi mâna şi o pipăi. Fluiditatea şi magia mişcărilor fetei care dansează sexy, plină de vitalitate, stropind uneori muritorii cu apă vie sau moartă, găuresc cronologia şi înmoaie marginile vremurilor.

Perechea sa transistorică se va găsi în persoana unui guru al iubirii, un bătrânel cu cârlionţi albi, un fel de arhetip jungian al înţelepciunii care a inclus în sine toate epocile. Chiar dacă îndelunga folosire a imaginii a transformat-o în clişeu, când e bine folosită, are încă un impact zguduitor. Este exact cazul cu personajul lui Ion Rizea care evoluează într-un rol adorabil. Cu un costum ingenios, gri şobolan, cu margini roz, cu figură olimpian-ţicnită, bătrânul zeu al iubirii poate oricând scoate din mânecă (a se citi aici valiză) flăcările şi turpitudinile dragostei.

Şapte reîncarnări şi toate picturale

Privirea diacronică, dragă lui Hausvater, găseşte în dragostea care se reia timp de şapte reîncarnări materia perfectă pentru ca imaginarul său să-şi expună trăsăturile definitorii. Fulguraţii pestriţe din diferite epoci, cu o gloată în costume exotice, fascinante (Alina Lăţan) care asigură fundalul pentru majoritatea scenelor, construiesc pas cu pas spectacolul de un pictural ce ia ochii. Culorile aprinse, scenele decorative, înţesate de mişcare, cu pitici care îşi distrează stăpânii, umplu de seducţie universul vizual. Jucându-se cu eternitatea şi arhetipurile istoriei, producţia lui Hausvater se dovedeşte, mai întâi de toate, frumoasă şi vie.

În faţa picturalului, interesul pentru culoarea tipologică sau pentru adâncimea personajelor cedează, inevitabil, teren. Hausvater excelează în scene de grup cu vânzoleală datorate clipei, ca atunci când Toma este împuşcat de soţul gelos (Victor Manovici, colorat în haine, dar şi în interpretare, plin de energie şi exotism, de fiecare dată în rolul stăpânului/ regelui/ soţului în puterea căruia se află femeia iubită de Toma). Senzaţia bolnavului se va transfera fizic asupra întregului grup, iar spasmul său va cuprinde toţi bolnavii din spital.

Adesea, regizorul accelerează ritmul prin tehnica montajului paralel translatată din film în teatru, în scene care se desfăşoară simultan. În alte momente, agitaţia, bătăile cu bastoane, chiuielile vor creşte frenetic dinamismul. Fiecare epocă istorică devine pretext pentru ample tablouri vivante, bucurându-se şi de coregrafia (Andrea Gavriliu) cu elemente tradiţionale din spaţiul cultural respectiv (de exemplu, scenele din Germania medievală în vremea ciumei sau din Revoluţia de la 1789). Plimbarea printre cele şapte epoci bine cunoscute din istoria lumii se face din perspectiva contemporanului care a asimilat toată curgerea umanităţii până la el. Aceasta se vede în video, la început, când apele aduc la suprafaţă portretul lui Rebreanu, apropiind sau îndepărtând, printre cuburile istoriei (în chip de pătrate albe puse unul peste altul), pasaje din roman.

Din sertarele istoriei

Cei doi îndrăgostiţi apar pretutindeni din măruntaiele lumii. Ei răsar la propriu din sertarele istoriei, unde stau înghesuite capetele tuturor personajelor. La un moment dat, într-o imagine superbă, figurile lor suspendate vor atârna cât vezi cu ochii în peretele negru de fundal. Între diferitele epoci/reîncarnări, iubiţii vor pluti (în video-ul creat de Lucian Matei) într-o vegetaţie exotică. Într-un alt moment, jocul dubletelor dintre dimensiunea reală şi cea video este ingenios speculat, când pictorul în carne şi oase o pictează live, pe ecran, pe Fecioara Maria, iar conturul ei se umflă şi se dezumflă în video. 

În preumblarea printre vremuri, ochiul regizorului va reveni de fiecare dată la momentul-ancoră când cele două suflete pereche se regăsesc în cea de-a şaptea reîncarnare. Legătura dintre epoci se reface prin două personaje, ziaristul de la Universul, cu ochelari, şapcă, aparat foto, care caută în permanenţă senzaţionalul din cazul crimei (Matei Chioariu, în stare să creeze din două-trei mişcări o întreagă tipologie), şi devoratoarea poveştilor lui şi ale romanului, infirmiera care se ocupă de Toma (Ana Maria Cojocaru într-un studiu al empatiei faţă de suferinţa celorlalţi). Sfârşitul rotund, demn de o adaptare după Rebreanu, reia gesturi din toate existenţele. Aerul ciclic, nota impersonală, şi privirea transistorică se pot decela în aceeaşi apă care şiroia şi la început.

Ne iubim, dar comic

Regizor modern, Hausvater simte nevoia să îmbogăţească picturalul cu tuşa comică. Femeile scot limba la soldaţii din Babilon, cei cu figură tâmpă (actorii arborează mine haioase, bine lucrate). Nici protagoniştii Ramona Dumitrean şi Ionuţ Caras nu se lasă mai prejos când vine vorba de umor, ca în cazul îndrăgostiţilor din grădina zeiţei Ishtar care îşi spun inocent poveşti timp de trei zile, uitând de  scopul (sexual) al întâlnirii. Vestalei candide dragostea îi va da puteri să repete cu accente comice, după condamnarea la moarte, ca o copiliţă la joacă, „Nu mi-e frică, nu mi-e frică!”. În viziunea lui Hausvater, chiar şi tortura şi suferinţa vor câştiga accente comice. Perla istoriei, Egiptul, va fi martorul certurilor amuzante dintre cei ce îl populează. Regizorul operează cu bună ştiinţă un proces de demitizare a tuturor poveştilor. Într-o altă epocă, întâlnirea sado-maso a celor doi se petrece între stăpânul ce îşi biciuieşte servitoarea şi cea din urmă căreia loviturile îi cresc libidoul. În timpul ciumei din Germania medievală, sexualitatea va capăta un aer grotesc.

Un magnetism teluric de neuitat

În tăietura dramatică updatată a lui Hausvater, personajele îşi povestesc gesturile şi senzaţiile, rămânându-le interpreţilor să ducă la capăt, de abia după aceea, povestea enunţată. Spectacolul mizează modern pe distanţa dintre identitatea personajelor şi acţiunile pe care acestea le împlinesc pe scenă. Dacă Ionuţ Caras îşi construieşte eroul în culori mai degrabă clasice, percutante, Ramona Dumitrean străluceşte de fiecare dată prin fizicalitatea unui erotism de început de specie, nu neapărat poetic, ci la limita dragostei naturale şi a unei atracţii de neînvins. Figura ei se încarcă de greutatea unui magnetism teluric de neuitat.