Mi-au displăcut mereu cei care au ştiut atît de bine totul, şi mai ales în privinţa naţiunii. Aşa ceva avea ceva frişcă romantică în perioada paşoptismului, dar secolul trecut a arătat cu vîrf şi îndesat noima şi efectele unei asemenea ”ştiinţe” şi demagogii. Acum, cînd datorită migraţiei toţi creştinii cu limba ”ştiu” tot ce trebuie să ştie (adică ceva ce n-are a face cu creştinismul) conferinţele ca cea de diseară mă sperie.

Sigur că înţeleg nevoia oamenilor de a crede în ceva, de a crede necondiţionat şi fără dubii. Dar îmbulzeala asta la nişte discursuri care sunt superficiale şi pline de stereotipii dar par adînci mă întristează. 

Şi mai trist e că sunt sigur că mulţi care vor face parte din publicul de azi repetă întruna mantrele despre tinerii care nu vor să înveţe. Dar ce muncă spirituală înseamnă să asculţi o antologie de anecdote şi fraze luate de aici şi de dincolo înmuiată într-un sos de patos patriotic desuet?

Au fost vremuri cînd am fost preocupaţi dacă suntem Europa de Est, Europa Centrală sau Balcanii. Ei bine, suntem doar regiunea frazelor pretins-mîntuitoare de la care aşteptăm să ne rezolve soarta. Tindem către Hristos numai retoric; altfel, Dan Puric ne satisface pretenţiile creştin-naţionale.