VIDEO Nălucile inepţiei. Cum am devenit atacant

Iniţial n-am vrut să-i răspund lui Vasile Nanea, spunîndu-mi că n-are rost să reacţionezi la nişte alegaţii evident eronate, dar mai pe urmă a apărut şi textul lui Sebastian Zachmann şi am înţeles că nu mai pot face ca ştruţul, deşi mi-ar fi plăcut.

Atît Nanea, cît şi Zachmann construiesc teorii conspiraţioniste demne de o cauză mai bună, vorbind o limbă desuetă şi patetică. Ambii sunt preocupaţi de unirea Ardealului cu Ungaria, ce pare-se că ţine de domeniul evidenţei din moment ce UDMR a intrat la guvernare alături de PSD. Faptul că UDMR a intrat practic în toate guvernele, fapt reproşat formaţiunii de multe ori, nu pare să-l deranjeze nici pe profesorul mai în vîrstă, nici pe colegul său mai tînăr. Formulînd contraargumentele încerc să fiu cît mai sobru, dar — iertat să-mi fie! — sunt şi eu om.

1. Autorii textelor respective cred că tot maghiarul e la fel. Ei bine, nu există greşeală mai mare. UDMR este criticat de vreo 15 ani încoace inclusiv de mulţi maghiari că acceptă guvernarea, semnează programele de guvernare, „dă” din capitalul său simbolic altora. Paradoxul se datorează faptului că UDMR însuşi se află într-o poziţie ingrată: din opoziţie nu poate face nimic pentru comunitatea maghiară, trebuie deci să alerge cu puterea. Alt paradox: cei mai vehemenţi critici din maghiarime nu obosesc să spună că ce a obţinut UDMR este egal cu zero.

2. Dar de ce trebuie UDMR să obţină ceva pentru maghiari? Pentru că foarte mulţi români nu ştiu nimic despre maghiarime, cu toate că trăiesc alături de această naţiune. „A mai spus Arpad”, scrie Dl Zachmann, care nu a învăţat încă faptul că în maghiară numele de familie precede prenumele. Recent la un eveniment ICR un corespundent al unui agenţii de ştiri a întrebat: „Se spune Dl Bela?” Nu, dragul meu, e Dl Markó.

Am luptat o viaţă întreagă contra prejudecăţilor conform cărora românii sunt leneşi, balcanici, slugarnici, duplicitari etc. Am scris o mulţime de articole despre Caragiale, Eminescu, Arghezi, Brâncuşi, Paler, Liiceanu, Noica, Enescu, Cioran, Eliade etc. Oricine poate vedea dacă dă un click pe numele meu că am tradus volume de Ştefan Bănulescu şi de Traian Ştef. Şi-acum mă văd nevoit să mă apăr de Dl. Nanea care scrie despre „atacurile scriitorului Peter Demeny la adresa unor valori ale culturii române.”

De ce a trebuit să mă lupt? Pentru că şi acei maghiari consideră că ştiu totul despre „români” şi că românii formează o masă monocromă şi compactă. Mă cert cu ei cînd spun asta şi mi-am cîştigat deja de multe ori gloria unui trădător de neam. Colac peste pupăză, am argumentat şi că aceia care nu pot vorbi decît despre Trianon cu o obsesie udată mereu ca o plantă carnivoră au rămas aici parcă din secolul al XIX-lea.

Nu cred că „maghiarii” ar fi cei care ronţăie neobosit marele stat unitar naţional al „românilor”

Ei bine, m-am săturat. Nu am atacat în viaţa mea vreo valoare românească cu furia unui maghiar al prejudecăţilor. Am fost întotdeauna împotriva inepţiilor de orice fel. Nu cred că „maghiarii” ar fi cei care ronţăie neobosit marele stat unitar naţional al „românilor”, pentru că sunt convins că noţiunea aceasta univocă a naţiunii a dispărut, dacă a existat vreodată. Sigur, există o cultură şi o limbă din care mă trag şi pe care nu vreau să le reneg dar mi-am făcut un orgoliu aproape din a respecta pe cei care sunt nepoţii altor bunici.

Mă cuprinde rîsu-plînsu cînd mă gîndesc că unii consideră că cea mai mare problemă a României corupte, mediocre, balcanice, sărace (am încercat să sintetizez cum ne vede lumea) ar fi maghiarii din guvernare, domnii Lazlo, cum tot Dl Zachmann, român sadea, îl alintă, şi Hunor.

Desigur, ştiu, că nu e nimic de făcut cu naţionalismul. „Sunt mulţi evrei de treabă”, aud mereu de la oameni care nu înţeleg care e problema cu lagărele de concentrare, „ţiganii au un auz excelent”, spun tot ei, „dar fură de te doare mintea”. Şi maghiarii au mai văzut români cumsecade, poate chiar şi Dl Nanea şi Dl Zachmann s-au întîlnit cu vreun maghiar care nu i-a muşcat de cum s-au întîlnit.

Dacă n-ar fi toate aceste lucruri, dacă cetăţenii de origine maghiară ai României n-ar mai fi priviţi ca nişte duşmani despre care multă lume nu ştie nimic, dacă n-ar fi obsesia asta a „statului naţional unitar”, ridicolă şi anacronică, dacă n-ar fi oroarea de autonomie şi maghiarimea ar însemna mai mult decît a însemnat în 1989, adică paprika şi pálinka, ei bine, atunci poate şi domnii ai căror nume am obosit să le tot menţionez şi-ar mai trăgea sufletul bîntuit de năluci.