Termenul trimite la Germania lui Bismarck şi nu descrie o luptă între credinţă şi necredinţă. În joc se afla adaptarea reciprocă a Catolicismului de secol 19 la rigorile statului de drept şi a acestuia la depozitul doctrinar al Bisericii. Prin Kulturkampf se exprima o dublă inadecvare. Statul nu ştia cum să îşi impună autoritatea, transformând secularizarea în agresivitate, iar Biserica nu ştia cum să se apere, transformând majorităţile catolice în instrumente politice. Altfel spus, fiecare se folosea de argumente improprii. Dovadă că odată cu revenirea în fire, a statului la funcţia lui şi a Bisericii la vocaţia ei, au putut fi găsite modalităţi de coexistenţă fructuoasă, majoritatea valabile şi azi.

În sens lărgit, de confruntare privind direcţia majoră a comunităţii, episodul de săptămâna trecută este un Kulturkampf, de data aceasta în sânul unei societăţi majoritar ortodoxe. Inadecvarea este şi la noi de ambele părţi. Pe de o parte, se cere Bisericii să fie flexibilă, să se dea cu lumea. Drept răspuns se reafirmă caracterul de neschimbat al practicilor religioase. Acuza de obscurantism la adresa Bisericii este, desigur, simplistă. Ea traduce întâlnirea ignoranţei cu orgoliul, criticii Bisericii fiind, de regulă, complet nepricepuţi în ale vieţii parohiale. Pe româneşte spus, adună merele cu perele, Inchiziţia cu Isihasmul şi Aliluia cu Amin. Pe de altă parte, vocile probisericeşti, unele chiar din cler, sunt insuficient armonizate: stridente, invazive, autoritare, fără empatie pentru astfel de momente.

Se impun deja câteva concluzii provizorii ale unui Kulturkampf neîncheiat. Întâi de toate, ca şi în cazul paşapoartelor biometrice, am ratat prin inflamare o temă importantă: înmormântare versus incinerare. Din păcate, stilul comunicaţional de pe Colina Bucuriei nu este mereu fericit. În treacăt fie spus, soluţia nu este acordarea de bani familiilor, ci ieftinirea locurilor de veci şi, în general, o mai mare transparenţă administrativă. Apoi, tabloidizarea excesivă a dat din nou măsura unui spaţiu public profund poluat, mizând pe senzaţional, dar ratând astfel normalitatea, firescul. Fragmentele de realitate şi zvonurile vehiculate au reuşit să plebisciteze o decizie strict personală şi să compromită un subiect comun real.

Poţi fi ortodox şi modern în acelaşi timp.

Cel mai mult mă îngrijorează polarizarea pe temă a majorităţii ortodoxe însăşi. Este impresia câştigată în dialogurile cu ortodocşii urbani, fără rădăcini rurale directe, lucrând zilnic în spaţiul virtual, care de Crăciun nu taie porcul, ci merg la soare în Republica Dominicană sau la schi în Austria, care vin la biserică, fără îndoială, dar având alt bagaj emoţional şi simbolic. Poţi fi ortodox şi modern în acelaşi timp. Problema este de „traducere“, aşa cum au tradus Sfinţii Părinţi cultura antică prin filtrul Evangheliei. Or, abandonul catehetic goleşte de înţeles ritul, care degenerează în ritualism, aşa cum pelerinajul se transformă în excursie şi postul în dietă.

În final, o reflecţie teologică. Argumentul în favoarea înmormântării nu este pământul. Argumentul este cerul. Naşterea lui Hristos, coborârea cerului pe pământ, face din cele ale lumii tot atâtea daruri. Religie întrupată, cultivând un raport privilegiat cu corporalitatea şi astfel cu istoria, Creştinismul valorifică la maxim şi integral creaţia. În acest orizont, trupul nu este o simplă masă biologică, un înveliş temporar, o „haină de piele“ de care te dezbraci pur şi simplu. Sau pe care o arzi. Iată de ce Ortodoxia are cultul moaştelor prin care proclamă valoarea materiei fără să cadă în materialism, făcând „vizibilă“, adică în-trupată, sfinţenia. Cimitirele nu sunt aşadar imense magazii de resturi, asemeni depozitelor de maşini vechi, ci spaţii în care continuă, dincolo de limitele vârstei, dialogul dintre pământ şi cer. Până la Înviere.