Sfânta şi marea zi de Marţi-Cezarul: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău!“

Sfânta şi marea zi de Marţi-Cezarul: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău!“

Un cuvânt la denia din Sfânta şi Marea Luni, utrenia din Sfânta şi Marea Marţi, Săptămâna Pătimirilor - 2020 este rostit de Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului.

„În perioadele din istoria omenirii în care interdicţiile de diverse naturi au fost puse în practică de stăpânii vremelnici ai timpurilor, ispitirea lui Dumnezeu de către oameni s-a înteţit.

Când Cezarul de la Roma a înăsprit birurile asupra Palestinei ocupate, cei împovăraţi se întrebau dacă e normal sau bine să plătească aceste dări. 

Un astfel de eveniment a avut loc şi în timpul operei de răscumpărare a Mântuitorului pe pământ, dar se întâmplă şi în timpurile actuale, care sunt tot ale Sale. Ucenicii trimişi de farisei L-au întrebat pe Iisus dacă este bine să dea dajdie, adică impozit, Cezarului. Iar întrebarea a fost precedată de una introductivă şi foarte interesantă: „Cum Ţi se pare?” 

Pentru ei, Iisus era un fel de opinent susceptibil de prindere în cuvânt. Fiii lui Israel recurgeau la o permanentă punere sub semnul întrebării a lucrurilor evidente, născută dintr-o nevoie de a avea totul sub control şi de a cerceta fiecare fărâmă de realitate, independent de purtarea de grijă a lui Dumnezeu. 

Deşi minunile împlinite de Hristos demonstrau clar că numai Dumnezeu putea fi autorul lor, fiii lui Israel le-au pus sub semnul întrebării părând că sunt lipsiţi de puterea de a vedea şi înţelege originea şi substanţa lor, fiind orbi şi surzi în egală măsură. 

Chiar şi apostolii, în momentele tulburătoare ale pătimirilor lui Hristos, atunci când Învăţătorul a fost prins de ceata de parabolani trimisă de arhiereii Ana şi Caifa, se risipesc uitând că El fusese Cel care a mers pe apă salvând pe Petru, a liniştit vântul care ameninţa scufundarea corabiei, sau Cel care a săturat mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Între aceştia, Apostolul Petru pare să fi uitat minunile pe care numai Dumnezeu le putea săvârşi şi la care el însuşi fusese martor. El scoate sabia şi taie urechea lui Malhus, sluga arhiereului, încearcând să apere pe Hristos, uitând că Cel din faţa sa nu era un profet oarecare, ci Împăratul cerului şi al pământului, de aceea şi aude cuvintele: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei care scot sabia de sabie vor pieri. Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei 26, 52-53).

Chiar şi ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul venind la Iisus Îl întreabă: „Tu eşti cel ce vine, sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11,3). De aici rezultă faptul că Dumnezeu, sub chipul firii umane asumate, nu a fost înţeles de multe ori nici chiar de ucenicii Săi, şi cu atât mai puţin de cei care căutau semne şi minuni care să demonstreze originea Sa dumnezeiască. În atotputernicia Sa, Fiul lui Dumnezeu ar fi reuşit oricând să copleşească vederea fiilor lui Israel cu mulţimea minunilor, să vindece neputinţele tuturor celor bolnavi, să-i învieze din morţi sau să-i determine pe liderii religioşi să creadă în El, însă Dumnezeu nu forţează libertatea creaţiei, nu mântuieşte pe om fără participarea şi asumarea acestui act de către acesta, nu îmbolnăveşte pe cel păcătos, nu ucide pe cel care ucide.

De ce aceasta? Pentru că Dumnezeu este Părintele creaţiei care iubeşte fiecare făptură, Care creează lumea pentru a o înveşmânta în iubire nu pentru a o pedepsi, Care „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. El nu recurge la atributele Sale dumnezeieşti pentru a înfricoşa pe om şi a-l determina să creadă într-un Dumnezeu atotputernic, ci aşteaptă iniţiativa omului şi dorinţa firească de a-L întâlni pe Dumnezeu, Părintele creaţiei, Cel ce Se jerfeşte pentru ea şi Care împărtăşeşte bucuria vieţii veşnice tuturor celor care o cer şi se ostenesc pe cale pentru ea.

Dumnezeu nu se foloseşte de puterea Sa pentru a impresiona, a frapa, a uimi pe om sau chiar a-l înfricoşa, ci aşteaptă pe acesta să se regăsească în demnitatea de fiu al lui Dumnezeu, care nu poate simţi o bucurie mai mare decât aceea pe care doar întâlnirea cu Hristos înviat o poate împlini. Acest lucru nu-l înţelegeau contemporanii lui Hristos care aveau inima împietrită şi mintea întunecată, de aceea cereau necontenit semne şi minuni, îndoindu-se şi ispitind, argumentând şi acuzând, folosindu-se de textul revelat pentru a-şi justifica după propriul interes intenţiile ascunse. 

Făcând un arc peste timp şi revenind în zilele noastre, în vremea pandemiei pe care o trăim atât de complicat, apare următoarea întrebare pe buzele multora: se cuvine oare să respectăm măsurile impuse de autorităţile statului în care trăim? Aceasta este o primă întrebare. Şi, totuşi, unde este ispitirea despre care vorbeam? Întrebarea anterioară implică şi ea o întrebare pregătitoare care se regăseşte în acest caz în mintea noastră. Ea mocneşte la foc mic în mintea fiecăruia. Dacă ar mocni în inimă, ar fi stinsă de înţelegerea corectă a cuvântului lui Dumnezeu, dar mocnind în minte, ea poate fi potenţată de impulsurile raţiunii umane lipsită de smerenie. Şi care este întrebarea aceasta subversivă?

Oare n-ar trebui ca Dumnezeu să ne apere de acest virus, dacă încălcarea normelor impuse ar avea un scop nobil? Oare nu ar trebui să ne ocrotească Dumnezeu de coronavirus, dacă vrem să mergem la Sfânta Biserică să ne închinăm? Acest tip de întrebări se încadrează perfect în ceea ce Sfinţii Părinţi numesc ispitirea lui Dumnezeu!

Aşa procedează mulţi dintre noi, asemenea fariseilor din Evanghelia de astăzi. Sigur că şi contextele sunt diferite, precum şi subiectele, dar cu toate acestea, Cezarul de la Roma nu le îngrădise libertatea religioasă, pentru că erau liberi să se închine Dumnezeului lor în templul de care nu se atingea nimeni. Singurul lucru impus consta în impozitele ucigătoare.

Îi cerem lui Dumnezeu o minune la comandă, asemenea diavolului când  L-a ispitit în pustia Quarantaniei pe Iisus. Doamne, dacă exişti cu adevărat – acum să-mi demonstrezi şi să nu mă infectez, iar eu voi crede în Tine până la sfârşitul zilelor! Saracul om, uită că Sfântul Petru a fost martorul a numeroase minuni şi tot s-a lepădat. Darămite noi, care suntem ca nişte frunze-n vânt. Dacă n-ar mai exista măcar impulsurile de moment prin care mai mişcăm şi noi ceva, chiar că am fi de plâns.

Interzicerea temporară a mersului la Biserică nu coincide totuşi cu interzicerea rugăciunii particulare. Să nu-L provocăm pe Dumnezeu să ne răspundă aşa cum a făcut-o fariseilor: „Vă rătăciţi, neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu” (Matei 22, 29).

Dincolo de efectul mai mult sau mai puţin discutabil al hotărârilor luate de stăpânii vremelnici ai acestei lumi, ei au puterea de a face aceasta pentru că Însuşi Dumnezeu le-a dat-o. Acest lucru îl spune Hristos în faţa lui Pilat. Nu e nimic revoltător în asta. Face parte chiar din firescul lumii.

Sigur că apare dilema izvorâtă parcă din acele momente în care mai marii templului Îl acuzau pe Iisus în faţa lui Pilat. Caiafa voia într-un fel să demonstreze că există vindecare şi cu rea intenţie. Ori noi ştim că pentru orice om normal, vindecarea este o acţiune caritabilă, în care nu poate intra răutatea. Că există vindecări în numele Cuiva în care alţii nu cred, acest lucru este adevărat, dar ţine de alte registre ale subiectului....

Să gândim de două ori înainte să emitem sentinţe: oare dacă vrem să dăm ceva lui Dumnezeu, avem ce da? Sau vrem să dăruim doar dorinţa de a da?

Doamne, noi Îţi dăruim dorinţe, dorinţele noastre pe care aşteptăm să ni le împlineşti. Să nu fie doar asta! Să nu ispitim! Să fim răbdători! „Cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24,13). Căci există cu siguranţă un sfârşit şi pentru această epidemie nedorită.

Puneţi-le pe toate în voia lui Dumnezeu! Acest lucru este caracteristic unei gândiri ecleziastice. Restul teoriilor sunt pur omeneşti şi chiar dacă unele ar fi adevărate, tot în voia lui Dumnezeu rămâne deşertăciunea lor (Ecleziastul 1,2).

În spatele oricăror hotărâri sunt oameni, oameni îngăduiţi de voinţa lui Dumnezeu. Şi ca să poţi da ceva Cezarului, mai întâi trebuie să posezi ceva. Dacă nu ai nimic, nu ai ce da. Cu atât mai mult e valabil în cazul lui Dumnezeu.

Înainte să reacţionăm, să ne gândim puţin: „Doamne, eu vreau! Dar am oare ce să-Ţi dau? Sau vin să-Ţi dăruiesc o cerere?”

Să nu ne atrofiem spiritual, ci să ne încărcăm cu răbdare şi s-o folosim spre înţelegerea noastră! Să nu ispitim pe Dumnezeu, mai ales atunci când nu avem limpezimea simţirii prezenţei Lui în creaţie şi în viaţa noastră. Chiar şi atunci când lucrurile de care depinde viaţa noastră par să nu aibă nicio logică în desfăşurarea lor, iar mintea nu găseşte niciun reper raţional de care să se agaţe, să nu uităm că Dumnezeu este Logosul întrupat şi axa lumii, sensul de a fi al oricărui fenomen şi explicaţia ultimă a oricărei întrebări, fie ea şi ispititoare.

Şi să nu uităm un lucru! Dacă mai avem senzaţia că adevărul nu există pe pământ pentru că El trebuie să vină din cer, să ştim că există. Numai că cei care mărturisesc adevărul pe pământ sunt judecaţi de conducătorii pământului, aşa cum Hristos a fost adus la judecată de către conducătorii pământului şi condamnat la moarte tocmai pentru mărturisirea adevărului.

†Ioachim,

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului“ 

Pe aceeaşi temă: 

Semnificaţia religioasă a fiecărei zile din Săptămâna Patimilor. Creştinii ortodocşi se pregătesc de Învierea lui Hristos 

Semnificaţii spirituale ale Săptămânii Patimilor. Paştele cade obligatoriu după echinocţiul de primăvară şi după luna plină

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: