„Five o’clock tea”

Dacă în lumea cosmopolită românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, obiceiul „ceaiului de la ora cinci” aducea cu sine o nobilă distincţie britanică, Caragiale este, neîndoios, personalitatea care îl consacră lingvistic.

Bănuiesc că este pentru prima dată când un prozator autohton impune spiritului public, într-un mod atât de pregnant, un anglicism. Obiceiul a dispărut cu vremea (englezii nici nu şi-l mai aduc astăzi aminte!), dar expresia s-a încetăţenit la noi sub aspect lingvistic. Iată, aşadar, primul paragraf din textul marelui comediograf:

„Five o'clock pe englezeşte înseamnă ora cinci. În lumea mare, fiecare damă-şi hotărăşte o zi pe săptămână (jour fixe), când primeşte, la orele cinci după-amiază, vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai; de aceea se mai zice şi five o'clock tea, adică pe româneşte ceaiul de la ora cinci”.

Poate nu toată lumea ştie, dar obiceiul ceaiului de la ora cinci (asocierea dintre servirea băuturii într-un cerc intim şi ora fixă) a fost impus în Anglia de Catarina de Bragança (1638-1705), infantă portugheză, fiica lui Ioan al IV-lea, devenită regină consoartă prin căsătoria cu Charles al II-lea. Tot ea a impus la curte marmelada, care acompania ceaiul, tutunul şi tacâmurile. Catarina nu a fost însă iubită de supuşi, pentru că era catolică, nici de soţ, din nepotriviri de tot felul, astfel că va abandona Anglia lăsând în urmă poate una din cele mai exotice şi profitabile zestre din istoria matrimonială precum şi obiceiurile mai sus pomenite. Cutia ei cu ceai de Bombai a rămas celebră, ca şi jeleul de portocale sau marmelada (din port. marmelo, gutuie). Peste aproape un secol, englezii vor deveni fanii vinului de Porto: vor negocia cu marchizul de Pombal drepturile de comercializare a licorii şi, astfel, va apărea în Europa prima zona rezervată cultivării preţiosului soi de struguri. Dar asta este o altă poveste, aşa că revenim la „ceai”.

Cuvântul „ceai” ne-a venit din ruseşte, dintr-o lume aspră, în care, iarna, ceaiul negru se bea din samovar. Cu arta ceaiului însă, a sortimentelor, a tabietului şi rafinamentului oriental nu prea ne-am bătut capul, fiind încă neasimilată pe meleagurile noastre.

În copilăria mea se mai spunea „ceai” la o „reuniune între prieteni, în cursul după-amiezii, la care se serveşte ceai sau diferite gustări şi se dansează” (DEX, 1998), dar şi acest obicei, transformat prin anii 70 într-o petrecere juvenilă, fără ceai şi mai spre noapte, cu săruturi pe furiş, s-a pierdut şi el în anii de după 1990. Nimeni nu te mai invită azi de un „ceai dansant”. Trăim în lumea cafenelelor, a ceainăriilor şi cluburilor pe unde se preumblă, îndeobşte, o tinerime futilă şi unde anglicismul este nelipsit.

Tot din anii verzi ai existenţei mele îmi vin în minte „checul” (din engl. cake) şi „sandviciul” (din engl. sandwich), pronunţat şi „sendviş, sandviş sau sanviş” prin influenţă franceză. Cuvântul ne aduce în minte pe contele de Sandwich, un împătimit jucător de cărţi, care prefera să fie servite invitaţilor mici tartine pentru a nu incomoda jocul. Printre mobilele din casa copilăriei mele se afla şi o masa verde, din care se scoteau patru aripioare laterale din lemn de cireş, pentru băuturi şi tartine, şi la care, în liceu, am jucat, bridge.

Tot din acei ani îmi vin în minte şi anglicismele din lumea sportului. De altfel, lexicul acesta abundă de termeni englezeşti: corner, fault, penalti, ofsaid etc., toate adaptate în română.

Un al doilea val, internaţionalizat, este cel legat de progresul tehnologic, mai ales din informatică: computer, laptop, software, hardware, mouse, site, web, download şi multe altele. Lista ar trebui desigur extinsă şi la alte domenii: manager, management, workshop, broker, dealer, rating, voucher, banner, duty-free, baby-sitter, airbag, grill, party, whisky, brandy, supermarket, master... fără a putea epuiza-o.

Al treilea val este, din păcate, cel al romglezei, al inutilităţii şi pretinsei culturi. Tot ce este patrimoniu (iar limba română şi-a avut şi ea gloria ei!) se lasă strivit astăzi de buldozere reale sau mentale, pentru că noi nu ne iubim cu adevărat ţara. Ca şi pe vremea „franţuzitelor”, românului nu-i prea mai vin astăzi cuvintele neaoşe pe limbă. Pe unde îţi apleci urechea, romgleza e omniprezentă, din localurile de fiţe şi până sub cupola Academiei. Cât de slabă la cuget trebuie să fie junimea care ajunge până să şi sforăie în romgleză!

Plin de savantlâcuri, tânărul universitar cu aere de cercetător constrâns de lege să fie deştept, nu mai publică în reviste ştiinţifice, ci în jurnale, dacă găseşte un bun editor, pronunţat cu accentul pe i (sic!), nu mai participă la cursuri de formare, ci la treininguri, nu-şi mai dezvoltă capacităţile sau competenţele profesionale, ci abilităţile. Acum nu se mai fac rezumate, ci abstracte pentru articolaşe, nu se mai publică într-un anumit număr al unei publicaţii, ci într-un işu, bibliografia nu mai este adusă la zi, ci apdatată, textul nu se mai imprimă, ci se printează.

După facultate tânărul nu ţinteşte la un serviciu, ci la un giob, dacă se poate în bisnis, ceva bine plătit şi fani, pentru a avea ce cheltui în mol.

Îmi cer iertare cititorului pentru că am transcris exemplele după urechea mea ofensată. Grafia e forţat umoristică, deşi romgleza nu are pic de umor. Puţini înţeleg că, odată cu prăbuşirea puterii de exprimare, se năruieşte şi „corola de minuni” a sufletului şi lumii. Dar ce mai putem face?

Dau din umeri a lehamite şi mă iau şi eu după sloganul unui post de televiziune gândit, din motive de audienţă (nu-i aşa?), pentru mioriticul nostru cioban: We love to entertain you!