Istoric, fost ofiţer, acum şi fost diplomat, cu care, de-a lungul timpului, m-am intersectat doar de câteva ori, în momente, cred, importante, pentru ambii. Foto: BNR
 
Acum vreo 20 de ani, când eram şef de Internet în Ministerul Apărării Naţionale, un şef mic pentru că şi Internetul era mărunţel, mi-a picat o delegaţie din Franţa, venită şi să discute, dar şi să vadă. Şi ce să vadă decât Muzeul Militar Naţional, devenit între timp şi ”Ferdinand I”.
 
Deşi nu cerusem o favoare, comandantul de la acea vreme, colonelul Schipor, ne-a făcut personal turul sălilor de expoziţie, prezentând, în limba franceză, mai ales momentele din istoria noastră în care se întâlniseră destinele celor două popoare. 
 
Dar viaţa a făcut ca nu de franceză să aibă nevoie mai târziu.
 
 
Acum vreo 12 ani şi ceva,  când eram diplomat militar la Moscova, a debutat lucrul la primele monumente dedicate ostaşilor şi prizonierilor români morţi în Rusia pe timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi în anii de captivitate. Foto: Radio România Actualităţi
 
Din ţară, lucrurile au fost coordonate atunci de către directorul adjunct al Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, la acel moment fostul ofiţer Ilie Schipor, devenit funcţionar civil. O parte din corespondenţă s-a rezolvat de la distanţă, dar pentru discuţiile oficiale a fost nevoie de o vizită la Moscova. În cele câteva zile am făcut şi un drum până la viitorul loc pentru unul din primele monumente ale prizonierilor români de la Kameshkovo, şi desigur la Suzdal şi Vladimir, care se aflau la câteva zeci de kilometri doar, o aruncătură de băţ pentru distanţele Rusiei. 
Nu ştiam, la acel moment că, în scurt timp, vom schimba locurile.
 
Acum câteva luni, când amândoi nu mai eram decât nişte ”foşti”, ne-am întâlnit într-un sediu de editură şi am discutat despre planuri de viitor.
 
Atunci am aflat că are de gând să pună la un loc tot ce adunase în deceniul de muncă la Moscova. Partea despre tezaur. Pentru că mai era şi cealaltă, a recuperării informaţiilor despre prizonierii români din Rusia din timpul şi după cel de-al doilea război mondial, cei care au reuşit să se întoarcă acasă, dar mai ales cei care au rămas să îngraşe, cu trupurile lor, pădurile ruse de mesteceni.
 
Despre prizonierii români deja există o bază de date impresionantă pe site-ul  Ambasadei României de la Moscova.
 
Două proiecte mari, pentru care e nevoie mai mult decât de efortul unui singur om. Dar contează mult şi dacă empatia istoricului pentru faptele trecutului se întâlneşte cu şansa diplomatului de a fi la locul şi momentul potrivit.
 
Şi dacă mai e vorba şi despre unul din cele mai controversate subiecte ale relaţiilor româno – ruse, Tezaurul nostru de la Moscova, cel din care a rămas doar umbra aurului care a trecut Nistrul în iarna dintre 1916 şi 1917, cu atât mai mult reuşita trebuie remarcată şi apreciată.
 
Deci acum, despre Tezaur, mai avem o carte care îşi propune să spună povestea adevărată şi documentată a modului în care aurul românesc a luat drumul Estului şi  a ”ajutat”, fără voie, la victoria comunismului în Rusia. Intrigi şi laşităţi politice, interese declarate şi nu prea, au făcut ca anii 1917 – 1918 să nască mitul acestui Tezaur, mit care contribuie încă, şi nu pozitiv, la relaţiile noastre bilaterale. 
 
 Unul din motive ar putea fi şi diferenţa uriaşă între ceea ce s-a trimis în 1917 şi ceea ce s-a restituit în 1956. Istoricul Ilie Schipor ne prezintă, cu argumente din arhivele ruse, situaţia adevărată. FOTO vice.com/ro
 
”Reprezentantul Comisariatul Poporului pentru Finanţe, în ultima comisie de partid care a inventariat în detaliu, înainte de „restituirea” din 1956, întregul patrimoniu cultural-artistic al României depozitat (în 1923-1924) în Kremlin, a prezentat – pe 4 ianuarie 1924 – o sinteză a muncii desfăşurate, timp de 6 luni, pentru inventarierea şi evaluarea a 109.698  „obiecte de valoare deosebită”  (372 din platină, 17.645 din aur, 35.511 din argint şi 56.170 din materiale preţioase compozite) ale Tezaurului României.
 
În 1956, României i-au fost restituite „39.320 piese de artă românească”, dintre care 37.396 făceau parte din categoria „valorilor reale” (din totalul celor 39.320 se scad cel puţin 1.350 picturi, desene şi gravuri, 156 icoane şi 418 tapiserii).
 
O primă constatare, cu valenţe preponderent cantitative, este aceea că – la restituirea parţială din 1956 – României i-au fost returnate doar 34,09% din bunurile patrimoniale (cultural-artistice şi bisericeşti) confecţionate din platină, aur şi argint evacuate la Moscova în 1917. 
 
Apoi, României nu i-a fost returnat nici unul din cele 372 obiecte de mare valoare confecţionate din platină (care cântăreau 160,027 de kg), cu excepţia celor două etaloane, returnate la sfârşitul anului 1922, la intervenţia directorul Biroului Internaţional pentru Măsuri şi Greutăţi de la Sèvres.
 
Dacă în anii '50 ai secolului trecut, autorităţile comuniste şi presa aservită acestora susţineau că „întregul nostru tezaur rămăsese intact, că el fusese păstrat cu grijă de guvernul sovietic”, este nepermis ca istoricii, publiciştii şi specialiştii autohtoni, care se prezintă ca fiind „experţi” în chestiunea Tezaurului, să neglijeze că, în 1956, România a primit doar 0,57% din masa celor 17.645 obiecte confecţionate din aur inventariate în 1923, respectiv 0, 91% din cele 35.511 piese de patrimoniu realizate din argint şi doar 3,70% din pietrele preţioase depuse la Moscova în vara lui 1917 (263,7 din 7.120,125 carate):
 
 
Nu în ultimul rând, interpretarea informaţiilor cuantificabile, identificate în documentele păstrate în arhivele ruse, scoate la iveală un alt adevăr ascuns timp de peste un secol: Tezaurul patrimonial-cultural şi religios al României evacuat la Moscova era constitut din bunuri de mare valoare cu o greutate medie semnificativă (0,859 kg/piesă): 
 
 
Bunurile de patrimoniu („valorile reale”), selectate de către partea rusă pentru a fi restituite României în vara lui 1956, erau, în marea lor majoritate, de mici dimensiuni, întrucât masa acestora abia dacă se ridica, în medie, la 19 grame/piesă (37.396 repere restituite, cu o greutate însumată de 723 kg = 19,334 grame/reper), adică de 45 ori mai puţin decât greutatea medie unitară constatată la inventarierea de specialitate făcută de către Comisia Specială Şliapnikov (859 grame/piesă în 1923: 19 grame/piesă restituită în 1956 = 45,21).”
 
Acum, cu această carte, măcar ştim cum stăm. Epopeea Tezaurului României de la Moscova, însă, nu s-a încheiat. Vorba unui clasic georgian, de tristă amintire, ”poate va răsări soarele şi pe uliţa noastră”.