Cum îşi bate statul joc de moştenirea culturală primită cadou. Ruina, degradarea şi uitarea s-au lăsat peste conacul de la Miorcani al familiei Pillat

Cum îşi bate statul joc de moştenirea culturală primită cadou. Ruina, degradarea şi uitarea s-au lăsat peste conacul de la Miorcani al familiei Pillat

În 1948, regimul comunist a preluat abuziv (naţionalizat) conacul de la Miorcani şi l-a transformat într-o secţie a spitalului Darabani

Conacul familiei Pillat din Miorcani, judeţul Botoşani, donat statului român pentru a deveni centru cultural, este de ani buni în stare vizibilă de degradare. Ploaia pătrunde prin acoperiş, găuri uriaşe s-au ivit în tavane. Pe un perete scorojit, se pot vedea fotografii ale familiei Pillat. Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, care trăieşte durerea de a vedea conacul năruindu-se, spune că "nimănui nu-i mai pasă de moştenirile noastre culturale".

Un articol de Florentina Toniţă

La Miorcani, Dinu Pillat scria romanul ”Aşteptând ceasul de apoi”, în vara anului 1948. Cartea nu va vedea lumina tiparului, fiind confiscată de comunişti. Va fi publicată abia în 2010, după ce va fi scoasă din arhivele Securităţii. În 1948, regimul comunist a preluat abuziv (naţionalizat) conacul şi l-a transformat într-o secţie a spitalului Darabani. Astfel, din 1951 până în 1995, spitalul a deservit pentru asistenţa medicală a populaţiei din sat, dar şi a localităţilor din jur.

În 1987, în anexele care serveau odinioară muncitorilor de la vechiul conac s-a amenajat un muzeu în care au fost aduse obiecte aparţinând familiei Pillat. După desfiinţarea spitalului, în 1995, în urmă au rămas clădiri deteriorate, ruine apăsate de suferinţele celor ce se propăşiseră acolo.

Comuniştii au găsit totuşi de cuviinţă ca în deceniul nouă al secolului trecut (mai exact în 1987) să amenajeze aici un mic muzeu în care au fost expuse obiecte ce au aparţinut familiei Pillat. Proprietatea va fi revendicată după 1990 de către singurele rude în viaţă la vremea aceea, Cornelia (soţia lui Dinu Pillat, trecută la cele veşnice în 2005) şi fiica lui Dinu Pillat, Monica.

Monica Pillat îşi aminteşte de atmofera Miorcanilor anilor 70, când la Botoşani se afla încă scriitorul Lucian Valea. Exilat în nordul moldav după ce fusese arestat (1950) de comunişti şi condamnat la muncă silnică pe viaţă (din care a executat 5), Lucian Valea îşi pune apăsat amprenta pe viaţa culturală, în special literară, a locului. Nu face concesii şi nici nu se cuminţeşte, precum mulţi alţii care trecuseră prin puşcăriile comuniste. În anii 70 se afla la Darabani şi Botoşani, unde activase ca profesor, apoi director al Casei Judeţene a Creaţiei Populare şi al Şcolii Populare de Artă. Este cel care a iniţiat şi organizat Colocviile Ion Pillat.

"În 1970, am avut ocazia să îl însoţesc pe tatăl meu la o sărbătorire organizată la Miorcani de reprezentanţi ai centrului de cultură din Botoşani. Atunci am fost găzduiţi de poetul Lucian Valea, mare iubitor al poemelor lui Ion Pillat şi prieten cu părintele meu. Când am ajuns pe înnoptate, la Miorcani, ne aştepta o mare de oameni care veniseră să îl întâmpine pe fiul poetului", povesteşte nepoata lui Ion Pillat, Monica Pillat.

Din anii 80 până în 90, completează Monica Pillat, s-au organizat sărbătoriri anuale ale lui Ion Pillat la Botoşani şi Miorcani.

"În acel interval, mama mea, Cornelia Pillat şi cu mine am adus cărţi, fotografii, mobile, tablouri ale Mariei Pillat-Brates, covoare pentru alcătuirea unui muzeu al familiei Pillat în casa administraţiei de la conac. Pe atunci, conacul fusese transformat în casă de naşteri pentru sătenii din Miorcani", spune Monica Pillat.

Paradoxal, lucrurile aveau să se schimbe radical odată cu eliberarea de comunism.

"În primăvara anului 1990, când am fost invitate din nou pentru o comemorare a poetului, mama şi cu mine am fost primite cu oarecare ostilitate de către autorităţile locale, care se temeau ca nu cumva să revendicăm proprietatea. Nici prin cap nu ne trecuse un asemenea gând.

De atunci nu s-a mai făcut nici o sărbătorire a poetului Ion Pillat, ba mai mult, în 2002, într-o noapte, muzeul a fost vandalizat, covoarele şi perdelele au fost furate, cărţile au fost împrăştiate pe câmp", îşi aminteşte cu amărăciune Monica Pillat.

Donaţia

Poliţia nu a descoperit nici până azi vinovaţii, în schimb a reuşit să recupereze o piesă de mobilier, câteva tablouri şi fotografii, obiectele fiind găzduite astăzi de Muzeul Judeţean Botoşani. A fost momentul care a decis definitiv soarta domeniului Pillat de la Mirocani.

"Îngrozite de acest fapt, mama mea şi cu mine am hotărât să donăm conacul şi parcul Mitropoliei Moldovei, nădăjduind că Biserica va apăra şi proteja proprietatea, dându-i, conform clauzelor donaţiei, o destinaţie cultural-pastorală", mărturiseşte nepoata lui Ion Pillat (foto, portret).

Lipsa de fonduri pentru întreţinere şi renovare, vestea că s-au furat obiecte din micul muzeu de la Miorcani, precum şi starea avansată de degradare a clădirilor le-au determinat pe moştenitoarele familiei Pillat să doneze cele patru clădiri ale conacului Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, împreună cu 10 hectare de teren, dintre care 3,8 ha intravilan, situat în jurul clădirilor conacului, şi 6,2 ha de pădure, pe malul râului Prut. Intenţia, consemnată în actul de donaţie, a fost ca acestea să fie renovate şi transformate într-un centru social-cultural. Din momentul în care casa lui Ion Pillat de la Miorcani a fost donată Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, ea a devenit Centrul Cultural Pastoral- Misionar "Ion Pillat" din Miorcani.

Aşadar, în vara anului 2002 clădirile care au aparţinut moşiei Pillat au fost preluate de IPS Dr. Daniel, Mitopolitul Moldovei şi Bucovinei, fixându-se la faţa locului planurile de refacere a clădirilor şi de organizare a noii instituţii.

Calvarul, însă, era departe de a se sfârşi. În 2014, de pildă, conacul era în stare vizibilă de degradare. Ploaia pătrundea prin acoperiş, iar în una dintre camere era amenajat chiar şi un atelier de tâmplărie care afecta stabilitatea fizică a clădirii, declarată monument istoric. Pe un perete scorojit, vizitatorii mai puteau vedea câteva fotografii ale familiei Pillat.

După mai bine de 5 ani, în 2019, starea de degradare continuă, afectând structura de rezistenţă şi pereţii.

Cum a fost posibil ca un loc parcă desprins din poveste să se prăbuşească în asemenea măsură nu este greu de înţeles. Un loc în care localnicii au găsit mereu alinare, acolo unde în perioada interbelică a funcţionat o adevărată infirmerie pentru bolnavii satului, avea să suporte grozăvenii cumplite după al Doilea Război Mondial.

"Părinţii mei mi-au povestit despre rechiziţionarea conacului şi a parcului, după cel de al Doilea Război Mondial, după venirea comuniştilor, despre arderea în curte a cărţilor din biblioteca poetului Ion Pillat, focul fiind aprins pentru pârjolirea porcilor. A trecut mult timp de atunci, nu ştiu dacă oamenii satului Miorcani îşi mai amintesc de vremurile trecute", spune Monica Pillat.

Ion Pillat mărturisea, în paginile "Unui jurnal de vară" din 1942, că Miorcanii îi dădeau sentimentul statorniciei, împăcându-l cu veşnicia. Impresia lui era întărită de frumuseţea arborilor seculari care îi străjuiau parcul, de liniştea senină a locului unde familia sa şi înaintea lui, bunicii, îşi găsiseră reazemul sufletesc. La Miorcani, Ion Pillat îşi aducea prietenii poeţi, citeau şi scriau, stimulându-se reciproc, în casă se afla o superbă bibliotecă.

"Proprietarul ei ştia locul fiecărei cărţi pe raft şi în arhiva familiei s-a păstrat lista volumelor din acea bibliotecă, unde se preciza şi poziţia lor. Senzaţia de imuabil, de stabilitate şi dăinuire s-a risipit cu totul în anii războiului şi după, când arborii au fost tăiaţi, biblioteca distrusã, obiectele şi mobilierul – furate. Tatăl meu a cunoscut în copilărie şi adolescenţă farmecul Miorcanilor, al proprietăţii parcă desprinse din timp, care în romanul lui, "Aşteptând ceasul de apoi", apare ca o aşezare fantomatică. El a trăit drama pierderii şi a distrugerii locului care lui Ion Pillat i se păruse nemuritor", mărturiseşte astăzi Monica Pillat (foto).

Singura moştenitoare a destinului Pillat trăieşte neputinţa de a vedea Miorcanii năruindu-se.

"Dacă aş fi avut bani, aş fi reparat-o singură, fără să cer ajutorul nimănui, şi aş fi făcut acolo un centru cultural "Ion Pillat". Dar se pare că nimănui, astăzi, nu-i mai pasă de moştenirile culturale ale trecutului nostru", spune cu tristeţe fiica lui Dinu Pillat.

Prezentul, cu şi fără speranţe

Deocamdată în hârtii, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a demarat un amplu proiect de reabilitare a conacului. Astfel, la Miorcani se vor crea spaţii destinate evenimentelor culturale, cu o sală multifuncţională şi bibliotecă, ce va cuprinde şi o sală Ion Pillat, precum şi spaţii specifice unui centru social de zi pentru persoane vârstnice, care includ: cabinet medical, cabinet consiliere, cabinet kinetoterapie, vestiare, grupuri sanitare conformate şi pentru persoane cu dizabilităţi.

Proiectul are ca dată de finalizare luna octombrie a anului 2020. Suma totală care a fost obţinută este de aproximativ 2,182 milioane de lei, perioada de implementare este de 44 de luni, iar cu aceşti bani - conform proiectului - se va reabilita, moderniza şi dota imobilul Conacul "Ion Pillat" din satul Miorcani, comuna Rădăuţi-Prut, transformându-l într-un centru de zi, fără componentă rezidenţială, destinat persoanelor vârstnice. Proiectul presupune şi implicarea a 180 de persoane, din comună, în serviciile sociale de o calitate superioară, până în anul 2023.

Preotul Constantin Sturzu, purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, a precizat că procedura de achiziţie în cadrul proiectului european de restaurare a Conacului ”Ion Pillat” din Miorcani a fost lansată pe 11 mai 2018.

”De atunci şi până în prezent, procedura a mai fost reluată de încă patru ori. Motivul anulării acestor cinci proceduri este acelaşi: nu s-a depus nici o ofertă, firmele de construcţii nu au fost interesate de a câştiga contractul de execuţie”, spune pr. Constantin Sturzu, purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

Procedura urma să fie reluată în luna august, însă, potrivit informaţiilor furnizate de către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, prin purtătorul de cuvânt, a fost amânată.

”Motivul este că se caută soluţii astfel încât să nu se repete eşecul precedentelor cinci licitaţii, când nu s-a înscris nimeni”, a precizat pr. Constantin Sturzu, purtător de cuvânt al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei

Dacă se va demara reabilitarea Conacului de la Miorcani, zona va deveni din nou nu doar un atractiv punct turistic, ci şi un sprijin pentru locuitori.

Istoric de artă: "Nu stăm cu frica unei eventuale demolări"

Irina Leca, istoric de artă, membru fondator al Asociaţiei ARCHE şi consultant pentru proiecte europene la Institutul Naţional al Patrimoniului, în special pe proiecte axate pe castele şi conace, spune că situaţa este îngrijorătoare, dar nu dramatică. Ceea ce înseamnă că recuperarea clădirii se poate face cu rezultate excelente, cu condiţia ca intervenţia să nu mai fie amânată.

"Conacul de la Mirocani se află în stare de degradare, dar nu este o stare avansată. Nu stăm cu frica unei eventuale demolări, dar are nevoie să fie refuncţionalizat, are nevoie să fie redat comunităţii, redat circuitului conomic, deci ar tebui să fie utilizat", spune Irina Leca.

Istoricul de artă afirmă, totodată, că nu doar conacul de pe domeniul Pillat este preţios, ci întregul ansamblu cu parc, cu anexe. De aceea proiectul de restaurare are nevoie în primul de un scenariu de utilizare ulterioară. Însă Miorcanii par să fie, cel puţin deocamdată, într-un blocaj.

Proiectul există, banii există, licitaţiile gonesc unele după altele, însă fără rezultat de vreme ce la primele patru nicio firmă nu s-a arătat interesată.

Irina Leca este de părere că, în această situaţie, este nevoie de o abordare diferită.

"Conacul ar putea fi restaurat cu o combinaţie între meşteri şi studenţi, în care tinerii să înveţe tehnici tradiţionale, cum se întâmplă în alte conace din România şi din zonă, şi s-ar întări cumva şi o colaborare cu o comunitate locală, regională extinsă. Oamenii care mai ştiu tehnici tradiţionale ar avea ocazia să şi câştige nişte bani din chestia asta şi să transmită cunoştinţele lor mai departe, dar pentru asta e nevoie de o echipă dedicată de oameni din partea proprietarului sau un ong care să facă managementul, să atragă fonduri, orice presupune acest lucru", spune Irina Leca.

În viziunea istoricului de artă, o abordare de tip şantier deschis, în care lumea învaţă, este cu mult mai benefică şi aduce o valoare mult mai mare decât aducerea unei firme de construcţii care să restaureze şi apoi să redea obiectivul la cheie.

Eugen Pănescu: "Iată că o lucrare de dimensiuni mici, într-un colţ de ţară, e defavorizată din start"

Eugen Pănescu este arhitect, fondator al biroului Planwerk Cluj şi, de mai bine de zece ani, delegat al Ordinului Arhitecţilor din România în Consiliul Arhitecţilor din Europa. Impresionat de domeniul de la Miorcani, arhitectul este de părere că refuzul comunităţii locale de a prelua conacul se va dovedi a fi, până la urmă, un lucru bun.

"Ce am văzut acolo e un loc foarte special, cu multe particularităţi prin schimbare de proprietate şi cu o evoluţie culturală de la un domeniu al unei familii cu implicaţii în cultură şi în politica provinciei şi după aceea a ţării pe mai multe generaţii, apoi un transfer de responsabilitate ratat în primul rând către autorităţile locale, care cel puţin au făcut ceva bine, faţă de alte locuri, şi au refuzat să preia propietatea deşi putea să fie în cadrul unei responsabilităţi publice. Cel puţin nu l-au preluat să îl păstreze în distrugere", spune dintru început Eugen Pănescu.

Astfel că domeniul a ajuns la un alt proprietar important instituţional (Mitropolia Moldovei şi Bucovinei), prin donaţie, proprietare care a considerat să îi dea o funcţiune socială.

"De aici încolo ajungem de la o situaţie particulară a acelui loc la o situaţie tipică pentru ţară, în care patrimoniul nu este nici pe departe o prioritate", adaugă Eugen Pănescu.

În viziunea arhitectului, puţinele fonduri care se alocă prin axele de finanţare europeană suferă de un sistem, de o birocraţie crâncenă şi de multe ori blocantă şi inutilă prin nişte reguli pe care nu Uniunea Europeană le impune, ci autorităţile locale.

"Iată, conacul acesta e un exemplu clar. Cu situaţia proprietăţii rezolvată în sfârşit, cu un proprietar care doreşte o funcţiune care se înscrie în toate canoanele de responsabilitate socială, un proiect corect, proiectul a obţinut o finanţare, ceea ce este şi asta o performanţă. Se află în faţa licitaţiei cu numărul 5 care însă nu reuşeşte să atragă constructori. Ceea ce e un alt sistem, practic prin acest exemplu se pot identifica o mare parte din blocajele sistemului de a reabilita patrimoniul la noi", recapitulează Eugen Pănescu.

Norocul face ca situaţia fizică a imobilelor să fie mai bună decât ceea ce se vede la prima vedere, pentru că nu sunt degradări mari.

"Constructorii se sperie de obicei din două motive. Unul ţine de birocraţia deconturilor fondurilor europene, care permit puţine ajustări. Nu spun de nereguli sau de furturi de materiale, ceea ce este o realitate pe şantiere, ci pur şi simplu de situaţii neprevăzute, pentru că atunci când lucrezi cu imobile de patrimoniu pe care încerci să le restaurezi, nu să le dai jos şi să le reconstruieşti, situaţiile neprevăzute apar cu siguranţă. Şi cantităţile şi munca nu mai sunt în cotele de marjă de eroare normală. Şi atunci bineînţeles că firmele nu dau înapoi, dar trebuie să îşi recupereze banii", este de părere arhitectul Eugen Pănescu.

Apoi firmele de construcţii nu se înghesuie la lucrările de patrimoniu, care trebuie să fie lucrate nu numai cu anumite materiale care sunt mai scumpe,  cu altă îndemânare, cu un alt tip de meşteşug care e aproape dispărut, dar şi din cauza timpului. Toate aceste materiale necesită mai mult timp pentru punerea în operă decât materialele moderne, care se întăresc, se usucă mult mai repede, dar nici nu au durabilitate şi nici nu sunt conforme.

Şi, fapt cunoscut şi recunoscut, restaurarea presupune meşteşug, mai mulţi bani de obicei, uneori neprevăzuţi, şi timp. Mai mult, ne aflăm într-o zonă în care firmele de construcţii se află într-o nişă de meserii. Iar firmele care obţin atestatul de la Ministerul Culturii nu sunt totdeauna cele mai bune.

"Preferi uneori să lucrezi cu meşteri, dar pe care nu îi poţi plăti, căci acest cadru birocratic nu permite aceste opţiuni de reabilitare a patrimoniului", completează Eugen Pănscu acest cerc vicios.

Aşadar, riscul este ca, din licitaţie în licitaţie, toate ratate, să se ajungă la un blocaj defintiv.

"Iată că o lucrare de dimensiuni mici sau medii într-un colţ de ţară, cu proiect, cu client, e defavorizată din start. Şi asa e o situaţie de sistem", spune arhitectul.

Miorcani: Între istorie şi amintiri

Bunicul lui Ion Pillat, Nicu Vizitiu-Pillat, a fost arendaş şi mai târziu proprietar al moşiei Miorcanilor, pe care a lăsat-o moştenire celor doi fii ai săi (Gheorghe Pillat şi Ion N. Pillat – tatăl poetului Ion Pillat). În memoria tatălui lor, cei doi fii au ctitorit pe la 1870 Biserica din Rădăuţi. Tatăl poetului Ion Pillat, Ion N. Pillat, un cunoscut moşier şi parlamentar al regatului independent de atunci, a construit pe moşia cumpărată la Miorcani un conac (pe o veche construcţie din anii 1830-1832), unde venea adesea cu familia pentru a petrece puţinul timp liber. Dupa moartea poetului Ion Pillat, conacul a rămas fiului său, Dinu Pillat.

Ion Pillat a fost un om politic important al vremii sale, a deţinut funcţii înalte în stat (deputat liberal în două mandate, secretar al delegaţii române la Conferinţa de Pace de la Paris etc.), a fost un poet foarte apreciat, a condus câteva reviste literare şi în 1936 a primit premiul naţional pentru literatură, fiind ales membru corespondent al Academiei Române. Se stinge din viaţă în 1945, după ce regimul comunist i-a confiscat numeroase proprietăţi şi poezia i-a fost scoasă din toate manualele şi cărţile oficiale.

Maria Pillat-Brateş, soţia lui Ion Pillat şi o apreciată pictoriţă, a fost arestată în 1949. A stat o lună în penitenciar în Botoşani, apoi, din 1950, a avut domiciliu forţat la Miercurea Ciuc. Comuniştii o învinuiau că nu ar fi plătit taxele pe o moşie care era demult naţionalizată. Şi-a câştigat existenţa vânzând tablouri pe un preţ de nimic. A revenit în Bucureşti în anul 1955, dar nu a mai avut voie să expună nicodată.

La rândul său, Dinu Pillat face închisoare din 1959 până în1964. Arestat în 1959, Dinu a fost cap de listă, împreună cu Noica, în aşa-numitul "Proces al Intelectualilor", fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi la 10 ani de degradare civică pentru "crima de uneltire împotriva ordinii sociale". Petrece în puşcărie 5 ani şi 4 luni. Este reîncadrat în 1964 la institutul condus de G. Călinescu. În 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, ajunge documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav de cancer, moare pe 5 decembrie 1975.

Ne întoarcem la imaginea dintâi, parcă desprinsă din Pateric: Maria Pillat, din neamul Brătienilor, alături de ţăranii din Miorcani. Scrisoarea Piei Pillat către Cornelia Pillat este una nu doar puternic şi copleşitor creştină, cât mai ales reprezentativă pentru ceea ce a însemnat această familie pentru Moldova în special.

Monica Pillat a preluat de la mătuşa sa, Pia Pillat, poveştile de la Miorcani. Poveşti la care avea să adauge apoi multe alte întâmplări, unele triste, altele dătătoare de speranţă.

"Pia, sora tatălui meu, mi-a vorbit despre schimbările dramatice prin care au trecut Miorcanii, de la atmosfera idilic-pastorală, desprinsă parcă dintr-un roman de Turgheniev, la transformarea parţială, după Primul Război Mondial, a locului în infirmerie pentru bolnavii satului, sub îngrijirea Mariei Pillat, născută Brătianu. Apoi părinţii mei mi-au povestit despre rechiziţionarea conacului şi a parcului, după cel de al Doilea Război Mondial, după venirea comuniştilor, despre arderea în curte a cărţilor din biblioteca poetului Ion Pillat, focul fiind aprins pentru pârjolirea porcilor. A trecut mult timp de atunci, nu ştiu dacă oamenii satului Miorcani îşi mai amintesc de vremurile trecute. Ar trebui să fie foarte bătrâni acum cei care au fost martorii schimbărilor survenite", spune cu tristeţe Monica Pillat.

Pentru a înţelege pe deplin ce au însemnat Miorcanii pentru Botoşani şi pentru botoşăneni, este de ajuns să scotocim prin corespondenţa Piei Pillat (sora lui Dinu Pillat) cu Cornelia Pillat (soţia lui Dinu), mai exact prin scrisorile care ne-o aşază înainte pe Maria Pillat (Maica), fiica lui I.C.Brătianu şi mama poetului Ion Pillat.

Iată, aşadar, Miorcani în anii de după Primul Război Mondial: "Casa pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam şapte-opt ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după Primul Război Mondial, casa era vrăjită şi adormită în somnul - pe jumătate coşmar, pe jumătate uitare – care încremenise anumite locuri peste care se rostogolise istoria cu tot tragismul ei. (...)

Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna şi toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind cu ţărăncile, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărăncile, ţiganii ca şi cu mine sau cu ceilalţi moşieri şi, sunt sigură, la fel vorbea şi cu Regina. În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită era fiziceşte, îşi piepăna acel păr lung, des, negru, cu pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei - cap la cap - lucrase".

Maria Pillat îngrijea bolnavii din sat. Cel mai apropiat spital atunci era la Cernăuţi, aşa că, pentru sărmanii din Morcani, speranţa era la Maica. Veneau la conac încă din zorii zilei şi până spre seară un şir lung străjuia în curte.

"Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi, mai ales, avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea un aer pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor!", scrie Pia Pillat către cumnata sa.

Un tablou de Bruegel cu "La cour des miracles", aşa păstrează Pia Pillat în amintire imaginea cu schilozi, gravide, ţânci şi copii cu diaree şi vărsături:

"Şi Maica niciodată nu a spus "vino altădată" şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la niciun contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii sau conjunctivitele purulente sau abcesele care ar fi trebuit înjunghiate şi drenate ca să nu dea în septicemii. Niciodată nu am prins nicio boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut - n-avea alt ajutor decât această fetiţă care eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, îi datorez totul Maichii".

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: