„Din cauza migraţiilor organizarea ecleziastică s-a risipit, dar de fiecare dată când Bizanţul restabilea autoritatea la Dunărea de Jos, refăcea şi episcopiile (există documente). În timpul migraţiilor, există texte ale sinoadelor din Bizanţ în care se menţionează că, din cauza condiţiilor precare din teritoriu, Biserica poate funcţiona cu elementele de bază ale ritului (botezul, rugăciunea etc.).” (lusephus)

***

În 1942 apărea la Bucureşti, în franceză, şi mai degrabă pentru străinătate, o carte sintetică, a lui Gh. I. Brătianu, intitulată Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain. Au trecut şaptezeci de ani peste această formulă misterioasă, desprinsă parcă dintr-o meditaţie romantică, şi nu cred că am depăşit, într-un mod convenabil şi larg acceptat, haloul enigmatic care învăluie istoria românilor şi a limbii noastre. Nu doar în ţară, dar şi în străinătate, cercetătorii par seduşi de două ipoteze, cu ramificaţiile lor, două feluri de abordare, dar neputând încă să decidă pentru niciuna în mod irefutabil. Pe de o parte, avem teoria continuităţii (romanice şi, mai nou, doar dacice), pe de altă, teoria migrării, fie de la nord la sud de Dunăre, fie invers.

1. TEORIA CONTINUITĂŢII LA NORD ŞI SUD DE DUNĂRE 

Mulţi istorici, începând cu marii fundatori, consideră leagănul etnogenetic („vatra străromână”, cum i-a spus Iorga) spaţiul format din trei regiuni: Dacia (actuala Românie, exceptând Moldova şi Bucovina), Moesia Inferior (actuala Serbie şi nordul Bulgariei) şi Scitia Minor. Este vorba un teritoriu situat la nord de linia Jireček, linie care separă pe tracii romanizaţi de tracii elenizaţi.

Teoria a fost îmbrăţişată de A. D. Xenopol, Nicolae Iorga, Theodor Capidan (lingvist), Constantin Daicoviciu, Vasile Pârvan, Constantin C. Giurescu, Florin Constantiniu. În privinţa limbii, protoromâna s-a separat ulterior în patru limbi (astăzi preferăm „dialecte”): dacoromâna (numită azi „româna”), aromâna, mai apoi, meglenoromâna, pe linia Jireček, şi istroromâna, spre vest, ajungând până în Istria. Desprinderea nu s-a produs prin migrări succesive, ci datorită pătrunderii slavilor care au izolat astfel populaţiile din nord de cele din sud. Această teorie susţine că etnogeneza poporului, dar şi formarea limbii, s-a produs pe ambele maluri ale Dunării, la nord şi sud, până la linia Jireček. Procesele de continuitate romanică, dar şi de diferenţiere, sunt asemănătoare cu cele din alte spaţii romanice (italice, galice sau iberice), fără să asistăm la dislocări populaţionale importante, cu excepţia istroromânilor spre vest, aşa cum am menţionat, ale „valahilor” din Moravia spre zonele septentrionale, şi ale „valahilor” din vestul Bulgariei spre Tesalia, aceştia formând ceea ce bizantinii au numit „Marea Valahie” (Μεγάλη Βλαχία).

Fireşte, leagănul etnogenetic este însă controversat, ca mărime şi contur, pentru că între romanizarea tracilor (dacilor) şi prima atestare a termenului „valah” (Kedrenos, secolul al X-lea) nu există informaţii limpezi în sensul susţinerii ideii de continuitate. Totuşi, nimeni nu poate nega existenţa acestor limbi (dialecte) romanice orientale, ceea ce înseamnă că au existat şi oamenii care le-au vorbit neîntrerupt, până la venirea migratorilor (avari, slavi, bulgari sau huni). Chiar dacă unele probe arheologice sau unele toponime sunt controversate, nu se poate afirma că „valahii” au apărut din senin. Merită reţinut că primele cuvinte de grai romanic, celebrele „torna, torna”, consemnate în războiul bizantinilor cu avarii, le găsim, în secolul al VII-lea, la Teofilact Simocata („Simokatès” era o poreclă însemnând „bot de pisică”, probabil legată de fizionomie) şi, ceva mai târziu, la Teofan Spovednicul sau Mărturisitorul (care adaugă şi „fratre”). Nimic nu este însă limpede. Se crede totuşi că în acele vremuri, protoromânii erau menţionaţi sub termenul generic de „romani” (Ῥωμαίοι).

Geto-dacii (după felul cum grecii şi romanii i-au numit) erau o populaţie tracică care, ca şi ilirii, vorbea o limbă din grupul satem (cum latină face parte din grupul centum, este imposibil să se poată susţine că daca şi latina ar fi „limbi surori”), şi care trăiau în regiunea corespunzătoare împărţirilor administrativ-teritoriale „Diocesis Thraciae” şi „Diocesis Daciae”. Astfel, populaţia romanică rezultată s-a aflat mereu în interiorul statului roman, timp de circa şase secole la sud (şi nu doar 165 de ani, ca în teoria continuităţii exclusive la nord de Dunăre). Se afirmă că schimburile comerciale, transhumanţa şi amestecul populaţiilor a continuat vreme îndelungată, aşa cum o dovedesc o serie de elemente arheologice şi scriptice.

În sprijinul teoriei, se mai face referire la incursiunile la nord de Dunăre ale mai multor împăraţi, podul construit peste Dunăre în 328, între Sucidava şi Oescus, reanexarea unei părţi a Daciei Traiana de către Constantin, care îşi ia titlul de „Dacicus Maximus”, în 336, argumente care dovedesc încercările Imperiului de a menţine controlul asupra Daciei Traiana şi după retragerea aureliană.

În sfârşit, ar mai merita menţionat că fenomene similare de supravieţuire a unor populaţii romanice în jurul unor masive muntoase de refugiu s-au produs, în aceeaşi epocă, şi în Occidentul Europei, unde populaţiile romanice au fost denumite de germanici: valcheren, wallons, welschen (cu acelaşi etimon ca şi în cazul „vlahilor”).

Două critici importante se vor reţine, şi anume că 1) valurile succesive de pătrundere ale migratorilor şi violenţa cu care Imperiul Bizantin a încercat respingerea lor, cum este cazul împăratului bizantin Vasile al II-lea, nu permit susţinerea etnogenezei pe un teritoriu atât de vast, şi că 2) separarea celor patru limbi (dialecte) este târzie (secolul al XII-lea), ceea ce presupune o arie de formare mult mai restrânsă, fie la nord, fie la sud, fie pe ambele maluri ale Dunării, dar necoincidente cu „vatra străromână” propusă de adepţii acestei teorii.

Va urma.