La începuturile timpurilor moderne, Transilvania a început să fie considerată unul dintre spaţiile europene importante din punctul de vedere al transmiterii tradiţiei hermetice. O serie întreagă de elemente îi consolidează această reputaţie. În 1612, marele ocultist Michael Maier, medicul personal al lui Rudolf al II-lea, îl înscrie pe alchimistul Melchior Cibinensis (Melchior Sibianul) în lista celor mai mari 12 înţelepţi ai tuturor timpurilor. Acest Melchior, alchimist reputat şi, de asemenea, cleric, este autorul celei dintâi messe alchimice ajunse până la noi. În pofida imensului prestigiu de care s-a bucurat în secolul al XVII-lea, Melchior continuă să rămână un personaj enigmatic, a cărui activitate este învăluită în mister. Filosofii hermetici din cercul de apropiaţi ai împăratului alchimist Rudolf al II-lea îl considerau un element cheie în transmiterea cunoaşterii hermetice de la începuturi până în epoca lor, în calitate de unică verigă de legătură între marii alchimişti ai evului mediu european şi polonezul Michael Sendivogius, probabil cel mai mare alchimist al epocii. Curtean şi diplomat, Sendivogius a fost un apropiat al Bathoreştilor şi al cancelarului Jan Zamoyski, calitate în care a fost trimis, în 1600, la curtea imperială de la Praga pentru a negocia soluţionarea diplomatică a conflictului prilejuit de cucerirea Moldovei de către Mihai Viteazul.

Ca o coincidenţă la fel de interesantă, un alt important hermetist al epocii, silezianul Balthazar Walther, descoperitorul şi principalul susţinător al marelui filosof Jakob Boehme, este şi unul dintre cei mai importanţi biografi ai lui Mihai Viteazul. În drumurile sale spre Orient, pe urmele mentorului său spiritual Christian Rosenkreutz, Balthazar Walther a petrecut câteva săptămâni la curtea lui Mihai Viteazul de la Târgovişte, devenind unul dintre cei mai sinceri admiratori ai marelui voievod. La reîntoarcerea sa din Orient, în 1599, el a publicat o biografie a lui Mihai, care, reeditată de mai multe ori pe parcursul secolului al XVII-lea, a rămas opera sa de căpătâi. Interesele rozicruciene şi hermetismul fac parte din aceeaşi familie spirituală, chiar dacă produsele acestora sunt adeseori diferite.

După cum o dovedesc cercetările recente, Transilvania a fost conectată, de la bun început, la însăşi esenţa mişcării rozicruciene. Frances Yeates arată că rozicrucianismul a avut o importantă componentă politică, exprimată prin constituirea coaliţiei antihabsburgice care a reuşit în anul 1619 să-l instaleze pe tronul Boemiei pe Frederic al V-lea, „regele de iarnă”. În cadrul acestei alianţe, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen (1613-1629) a fost cel mai apropiat şi mai eficient aliat al lui Frederic al V-lea, singurul care a fost pe punctul de a reuşi, în anul 1619, să cucerească Viena şi să dea o cu totul altă turnură marelui conflict european cunoscut sub denumirea de „Războiul de 30 de ani”. Chiar după dezastruoasa înfrângere de la Muntele Alb (1620), şi recucerirea Boemiei de către armatele habsburgice, Bethlen a rămas unul dintre principalii sprijinitori ai cauzei protestante, cu puternicele sale implicaţii rozicruciene.

Rozicrucianismul a avut un rol esenţial în apariţia francmasoneriei moderne. Din această perspectivă, prezenţa simbolisticii rozicruciene în gradele superioare ale ritului scoţian antic şi acceptat este departe de a fi întâmplătoare. Thomas de Quincey afirma chiar, în 1824, că ceea ce înţelegem astăzi prin francmasonerie nu este, în realitate, decât rezultatul transplantării, reinterpretării şi rebotezării rozicrucianismului în Anglia secolului al XVII-lea. În acelaşi timp, după cum arată Frances Yeates (1899-1981), apariţia rozicrucianismului european a fost puternic influenţată de hermetismul englez, în special de opera şi activitatea marelui mag al epocii elizabetane, savantul şi hermetistul John Dee (1527-1608). Potrivit specialiştilor, începuturile istoriei francmasoneriei „speculative” (în care meditaţia filosofică şi implicarea în proiectele sociale se desprinseseră deja de activitatea „operativă” a corporaţiilor medievale) trebuie căutate în zorii veacului al XVII-lea, acestea nefiind străine de mişcarea rozicruciană.

Printre comunităţile suspectate de legături cu mişcarea rozicruciană se numărau şi anabaptiştii. Suspiciunile legate de aceştia sunt, dealtfel, prezente în literatura epocii. Din mărturiile documentare rămase de la anabaptiştii acestei perioade ştim că au existat lideri ai lor care practicau cu asiduitate alchimia. Evident, interesat poate şi posibilele lor legături cu „superiorii necunoscuţi”, principele Bethlen s-a străduit şi a reuşit să îi aducă pe anabaptişti în Transilvania, instalându-i la Vinţu de Jos, localitate în care funcţionase în evul mediu un convent dominican ai cărui membri – ştim astăzi acest lucru cu certitudine – erau interesaţi, încă din secolele XIV-XV, de simbolistica alchimică. Nu ştim dacă anabaptiştii au reuşit să îi deschidă lui Bethlen noi porţi către rozicrucianism. Ştim însă, sigur, că anabaptiştii au creat, în Transilvania, industria ceramică habană, creatoare a unor capodopere care se regăsesc astăzi în colecţiile marilor muzee. Interesant de ştiut că, în secolul al XVIII-lea, confruntaţi cu presiunile venite din partea Habsburgilor, inamicii lor de secole, habanii au părăsit Transilvania, plecând iniţial spre Ţara Românească, mai apoi spre Rusia, iar în cele din urmă spre noua patrie a libertăţii, continentul nord-american, unde comunităţile lor pot fi regăsite şi astăzi.

Documentele esenţiale ale rozicrucianismului sunt, după cum se ştie, două manifeste apărute în 1614 şi 1615, mai cunoscute sub denumirile lor prescurtate: Fama Fraternitatis şi, respectiv, Confessio Fraternitatis. Primul dintre aceste manifeste, redactat de Johann Valentin Andreae şi descris, ulterior, de însuşi autorul său ca fiind un ludibrium („farsă”), îşi găseşte sursele de inspiraţie în Kabbala şi opera lui Paracelsus, criticând în schimb sistemul aristotelic şi medicina galenică. Spre deosebire de Fama, cel de al doilea manifest, Confessio Fraternitatis, pe carea Andreae nu şi l-a asumat niciodată, este expresia unui program ştiinţific şi ideologic aparent închegat, ale cărui teme principale sunt redescoperirea limbajului adamic, descifrarea temeinică şi riguroasă a marii cărţi a naturii, tematica apocaliptică şi, mai cu seamă, importanţa acordată studierii Bibliei, „compendiumul şi chintesenţa întregii lumi”.

În comparaţie cu Fama, care este opera unui autor (sau grup) entuziast, Confessio Fraternitatis este o scriere mai temperată şi precaută, dar, în acelaşi timp, cu mult mai erudită. Ea a fost redactată, fără îndoială, de savanţi enciclopedişti şi biblicişti, de specialişti ai limbajelor universale, de hermetişti şi astrologi preocupaţi de tematica apocaliptică. Cel mai important enciclopedist european al epocii era Johann Heinrich Alstedius (1588-1638), profesor la Colegiul Academic din Herborn, care era, în acelaşi timp, un hermetist de anvergură şi unul dintre cei mai faimoşi apocaliptologi ai epocii. Cel mai mare specialist în problema limbajului universal era Johann Heinrich Bisterfeld (1605-1655), unul dintre discipolii lui Alstedius. Atât unul, cât şi celălalt au fost chemaţi de Bethlen la Alba Iulia, pentru a prelua conducerea Colegiului Academic întemeiat în 1622. Cei doi, Alstedius şi Bisterfeld, vor fi, succesiv, rectorii colegiului transilvănean timp de peste un sfert de secol. Este, oare, posibil ca Bethlen să fi ignorat faptul că cei doi savanţi se numărau printre presupuşii iniţiatori ai mişcării rozicruciene?  


Prin aducerea celor doi profesori, Transilvania şi colegiul său academic a câştigat un prestigiu de care este puţin probabil să mai fi beneficiat vreodată vreuna dintre universităţile care au funcnţionat pe teritoriul României. Alstedius, în special, era unul dintre cei mai mari enciclopedişti ai epocii sale şi, de asemenea, unul dintre cei mai buni cunoscători ai Bibliei din lumea europeană a timpului său. Printre operele care i-au asigurat faima se numără Triumphus bibliorum sacrarum seu Encyclopaedia biblica, apărută la Frankfurt, în 1625 – cea dintâi enciclopedie biblică, studiată în ţările reformate timp de mai bine de două secole. Studiul Bibliei, astrologiei şi Kabbalei l-au condus pe Alstedius la concluzia – extrem de importantă pentru evoluţia ulterioară a rozicrucianismului – că începutul ultimului Mileniu dinaintea Apocalipsei urma să aibă loc în anul 1694 (sfârşitul lumii urmând, aşadar, să se producă cu o mie de ani mai târziu, în 2694). A fost, probabil, cea mai influentă predicţie apocaliptică europeană a secolului al XVII-lea. Printre apropiaţii lui Alstedius, se numără nu doar alchimistul englez Robert Fludd, ci şi Christoph Besold, prieten apropiat al lui J. V. Andreae, figură cheie a manifestelor rozicruciene, sau studentul său de la Herborn, filosoful Jan Amos Comenius.

În ceea ce-l priveşte pe Bisterfeld, succesorul lui Alstedius la conducerea Colegiului din Alba Iulia, acesta era unul dintre cei mai mari specialişti europeni în problema limbajului universal – o altă insistentă preocupare a rozicrucienilor. Una dintre lucrările sale fundamentale, Alphabeti philosophici libri tres, retipărită postum la Leiden, în 1661, a exercitat o influenţă nemijlocită asupra rozicrucianului Leibnitz, fondatorul Academiei din Berlin. Unul dintre marii diplomaţi ai epocii rakocziene, aflat în legături directe cu Samuel Hartlib, fondator al celebrei Royal Society (Academia Britanică), dar şi cu numeroase capetele încoronate ale epocii sale, Bisterfeld era considerat unul dintre cei mai importanţi duşmani europeni ai Habsburgilor, care au pus la cale în repetate rânduri asasinarea sa. Bisterfeld era însă, în acelaşi timp, un filosof hermetic cu înclinaţii către experimentul magic şi alchimic, fiind văzut de contemporani ca un magus al curţii princiare transilvănene.

Au reuşit Alstedius, Bisterfeld sau Martin Opitz, alături de ceilalţi profesori ai Colegiului din Alba Iulia, împreună cu alte personaje celebre ale epocii, între care îl vom mai aminti pe Albert Szenci Molnár, să constituie în Transilvania o societate rozicruciană care să urmeze modelul ideal propus de manifeste? Există vreun element de continuitate între rozicrucianismul transilvănean al secolului al XVII-lea şi francmasoneria secolului al XVIII-lea? Sunt întrebări la care ar putea răspunde cercetările viitoare.