SERIAL EPISODUL 4 | Alexandru Ipsilanti, fanariotul care a întocmit primul Cod civil din Ţara Românească

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Portretul domnitorului Alexandru Ipsilanti FOTO Muzeul Naţional de Istorie a României
Portretul domnitorului Alexandru Ipsilanti FOTO Muzeul Naţional de Istorie a României

Descris drept un „înţelept“, „bun gospodar“ şi „un om de mare cinste“, Alexandru Ipsilanti este unul dintre puţinii fanarioţi lăudaţi în unanimitate de istorici. Separarea litigiilor civile de cele penale, sporirea numărului instanţelor de judecată, introducerea salariilor pentru funcţionari şi reorganizarea învăţământului sunt câteva dintre reformele apreciate ale domnitorului, privite ca paşi importanţi spre modernitate.

Într-un cadru geopolitic complicat, cu o ţară devastată de războiului ruso-turc din 1768-1774, cu numeroşi locuitori fugiţi din calea invadatorilor şi nedorit de boieri pe tronul Munteniei, Alexandru Ipsilanti ajunge la cârma Ţării Româneşti în 1774 şi reuşeşte în cei aproape opt ani de domnie să dovedească iscusinţă, deosebite calităţi administrative şi un caracter vizionar, influenţat de politica reformatoare promovată de despoţii iluminaţi europeni. Asta îl face pe Alexandru Ipsilanti şi singurul domn fanariot apreciat de Mihail Kogălniceanu, unul dintre promotorii paşoptismului ce condamna cu fermitate, de-a lungul secolului următor, perioada fanariotă, descriindu-l ca „un om de mare cinste, având toate virtuţile şi talentele necesare unui şef de stat“.

În „Istoria Românilor“ şi Constantin C. Giurescu face o descriere laudativă la adresa lui Ipsilanti, caracterizându-l „un om foarte învăţat şi, în acelaşi timp, înţelept şi bun gospodar“. „A cârmuit cu blândeţe şi pricepere ţara timp de şapte ani; poate fi considerat ca unul dintre cei mai de seamă domni ai noştri din epoca modernă; în ce priveşte epoca fanariotă, el este, credem, cel mai însemnat şi, în orice caz, cel sub care ţara s-a simţit mai bine. Izvoarele contemporane sunt unanime în a lăuda liniştea, belşugul, eftinătatea din timpul lui, precum şi gospodăria şi reformele pe care le-a introdus“, mai scria istoricul.

În ciuda celor trei domnii pe care Alexandru Ipsilanti le-a avut în Ţara Românească (1774-1782 şi 1796-1797) şi în Moldova (1786-1788), doar prima se remarcă prin realizări importante. „Pravilniceasca Condică“ sau „Mica rânduială juridică“, considerată primul Cod civil din spaţiul extracarpatic, este cea mai cunoscută iniţiativă a activităţii sale politice, reprezentând începutul unui proiect mai amplu al domnitorului de reorganizare a Ţării Româneşti cu numeroare reforme în plan juridic, cât şi administrativ, fiscal şi cultural.

Cu toate acestea, apropierea lui Alexandru Ipsilanti faţă de puterile rivale şi politica pro-rusă promovată de fiul său, Constantin Ipsilanti, duc în final la tragica decapitare a fanariotului la vârsta de 81 de ani, într-un gest de răzbunare a sultanului.

alexandru ipsilanti

Tânărul şcolit pentru înalte funcţii la Poartă

Descendent al unei familii care îşi are originea în provincia Trapezunt din nordul Asiei Mici, instalată în secolul al XVII-lea la Constantinopol, unde mai mulţi membri ajung să ocupe funcţii publice în capitala otomană, Alexandru Ipsilanti se naşte ca fiu al lui Ioan Ipsilanti şi al Smaragdei Mamona. Rămas orfan de tată la vârsta de nouă ani, mama sa are grijă să îi ofere o educaţie aleasă care să-l propulseze într-o carieră în administraţia otomană. Cunoaşterea limbilor occidentale reprezentând un atu indispensabil pentru obţinerea funcţiei de dragoman al Porţii, Alexandru ajunge să exceleze în limbile franceză şi italiană, fiind preocupat şi de arabă, persană, greaca veche, filosofie, ştiinţe şi teoria politică a timpului.

Îşi începe cariera politică în timpul domniei lui Ioan Calimachi în Moldova (1758-1761), primind funcţiile de vel-postelnic şi mai apoi de vel-vistiernic. Va reprezenta, mai apoi, la Constantinopol interesele domnitorului muntean Scarlat Ghica, iar o perioadă va lucra ca adjunct al marelui dragoman al Porţii, urmând în ultima perioadă a războiului ruso-turc să fie el însuşi mare dragoman, funcţie considerată o rampă de lansare spre tronurile Principatelor.

Bucurându-se de încrederea sultanului, Alexandru Ipsilanti este numit, direct de către Poartă, pe 15 septembrie 1774, domn al Ţării Româneşti, contrar intenţiei boierilor munteni de a-şi alege un domn pământean, dorindu-l „ca domn al lor pe Ştefan Prascoveanu“. În condiţiile date, Ipsilanti caută să câştige încrederea boierilor, înconjurându-se de aceştia şi oferindu-i lui Ştefan Prascoveanu atribuţii în sfatul domnesc pentru a-şi asigura sprijinul intern necesar viitoarelor sale reforme. Pentru asta, însă, era nevoie de o oarecare stabilitate în principat, dar şi de puterea de a limita amestecul Porţii, iar asta presupunea solicitarea sprijinului din partea Rusiei, garanta stipulaţiilor din tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi prin care Imperiul Otoman se angaja să recunoască Principatelor o anumită autonomie.

Primii paşi în modernizare

alexandru ipsilanti

Odată instalat pe tron, Alexandru Ipsilanti începe un demers umanitar prin care caută să elibereze şi să aducă în ţară un număr mare de locuitori luaţi prizonieri şi robiţi de turci în timpul războiului, unii dintre aceştia ajunşi în Mesopotamia şi prin împrejurimile Smirnei.

Prima reformă importantă privea reorganizarea poştei, aşa-numitele „menziuluri“, prin care domnia prelua serviciul şi se cumpărau „caii de olac“ ce urmau să fie mânaţi de „surugii juni neînsuraţi, slobozi pururea în toata vremea“, plătiţi cu câte 90 de bani pe lună. Totodată, se stabilea un tarif pentru transportul călătorilor. Tot în plan administrativ, lui Ipsilanti i se datorează iniţiativa legislativă privind stabilirea unei remuneraţii pentru dregători, o măsură imperativă pentru crearea unei administraţii moderne. În acest fel, se înlătura presiunea de pe umerii contribuabililor copleşiţi de taxe şi impozite.

În domeniul fiscalităţii, domnul fanariot ia o serie de măsuri prin care îmbunătăţeşte sistemul de colectare a impozitelor. Astfel, în 1775 înlocuieşte „sferturile“, introduse de Constantin Mavrocordat, care ajunseseră sub administraţia altor domni să crească de la 4 la 12 sferturi, cu „sămi“ – una destinată plăţii haraciului, iar celelalte trei, a câte un galben fiecare, pentru nevoile ţării. Totodată, reduce taxele oieritului de la 16,5 la 12 bani de oaie şi sunt stabilite obligaţiile pe care ţăranii le aveau faţă de stăpânii de moşii, numărul zilelor de clacă fiind stabilit la 12 pe an.

Moment important pentru reformele juridice 

Din preocuparea pentru Drept, explorat de gânditorii Iluminismului în numeroase tratate, în secolul al XVIII-lea îşi fac apariţia în Principatele Române primele coduri de legi. „Pravilniceasca Condică“, la care s-a lucrat vreme de cinci ani de la venirea lui Alexandru Ipsilanti la cârma Ţării Româneşti, a fost promulgată în 1780. Scrisă în limbile greacă şi română, culegerea de legi face un pas important în direcţia modernizării felului în care este organizată justiţia, chiar dacă din punct de vedere al conţinutului, „Pravilniceasca Condică“ nu este considerată inovatoare.

În pravila de inspiraţie predominant cutumiară se amestecă obiceiul pământului cu dispoziţii ale dreptului bizantin, la care se adaugă câteva principii ale dreptului roman occidental. Astfel, codul de legi apără proprietatea feudală, reglementând dijma şi claca, iar din punct de vedere al dreptului moştenirii, consacră principiul masculinităţii.

Odată cu promulgarea codului de legi, sunt separate pentru prima dată litigiile civile de cele penale, creându-se chiar un departament special pentru judecarea cazurilor de omor. Tot în planul justiţiei, trebuie remarcată sporirea numărului de judecători şi de tribunale. „Pravilniceasca Condică“ a lui Alexandru Ipsilanti s-a aplicat în Ţara Românească până la 1 septembrie 1818, când a fost abrogată de „Codul lui Caragea“. 

pravilniceasca condica

Avântul meşteşugurilor

Domnitorul acordă o atenţie deosebită meseriilor şi meşteşugurilor, fiind un promotor al liberalismului economic, aşa că sprijină prin măsuri dezvoltarea unor ramuri economice locale „de neapărată trebuinţă a se înmulţi“, descurajând astfel importurile. În acest sens, înfiinţează în 1775 o comisie formată din opt boieri care să se ocupe de reorganizarea breslelor şi coordonarea activităţilor meşteşugăreşti. Aşa se pune la cale înfiinţarea unei manufacturi de hârtie în Prahova care să reprezinte „un meştesug de fala ţării şi foarte trebuincios, atât politiei cu trebuinţa scrisorilor, cât şi Bisericii cu tipăritul cărţilor“, unde să fie chemaţi meşteri străini care să-i deprindă şi pe oamenii locului cu aceste îndeletniciri. 

Tot în acest sens, în 1781, se pregăteşte înfiinţarea unei manufacturi de postav la Pociovalişte, prin care Ipsilanti poruncea adunarea a 20 de copii de 15-16 ani care să înveţe meşteşugul de la străini pentru a le lua locul după plecarea acestora. În acest fel, domnitorul vrea să rezolve şi problema vagabondajului, căci tinerii urmau să fie luaţi „din cei cu părinţi şi cei făr de părinţi care se văd atâta umblând în Bucureşti făr de a fi la nici un meşteşug şi întrec vârsta în zadar“.

Primele cişmele din Bucureşti, la iniţiativa lui Ipsilanti

Alexandru Ipsilanti este considerat şi primul mare modernizator al Bucureştilor datorită preocupării pentru amenajarea şi înfrumuseţarea Capitalei. Domnul fanariot este cel care a dat oraşului primele două fântâni: una la Târgul din Lăuntru, vechiul centru comercial medieval unde se află în prezent Piaţa Sfântul Gheorghe, şi cealaltă pe Podul Mogoşoaiei, în mahalaua Mănăstirii Sărindar. Au urmat alte două cişmele: „la Postăvari“, lângă fosta Biserică Albă Postăvari, cu apă adusă de pe Dealul Spirii, iar alta „la banul Ghica, dă vale“, undeva prin lunca Dâmboviţei.  

Pe lângă acestea, domnul construieşte o nouă curte domnească, Palatul de la Curtea Nouă, finalizat spre sfârşitul anului 1776, dar şi noi reşedinţe domneşti la Afumaţi, în judeţul Ilfov, pe moşia cumpărată de la Mihai Cantacuzino. De departe, însă, cea mai mare lucrare edilitară a sa o reprezintă „canalul lui Alexandru Ipsilanti Vodă”, construit în scopul de a devia o parte din apele Dâmboviţei spre a feri Capitala de frecventele inundaţii. 

bucuresti medieval

Şcoala şi filantropia, corzile sensibile ale fanariotului 

Consecvent principiilor iluministe şi conştient de importanţa educaţiei pentru prosperitatea principatului, reorganizarea învăţământului muntean este indiscutabil una dintre priorităţile lui Alexandru Ipsilanti. Astfel, chiar din primul an al domniei sale, el porunceşte mitropolitului Grigorie al II-lea să cerceteze şi să arate care este situaţia Academiei domneşti. Găsind şcoala superioară părăsită şi numai cu doi dascăli şi câţiva elevi, acesta decide formarea unei epitropii de opt boieri care hotărăsc ridicarea unui nou sediu al Academiei la Sf. Sava, dotat cu toate utilităţile necesare, care să permită profesorilor şi elevilor, pe lângă buna desfăşurare a cursurilor, şi cazarea în incinta clădirii.

Noua Academie urmează să aibă nouă dascăli – doi de gramatică, doi de matematici (aritmetică, geometrie şi astronomie şi istorie), unul de fizică, unul de teologie şi trei de limbile latină, franceză şi italiană. Cursurile vor dura 15 ani, iar absolvenţii vor putea apoi să-şi aleagă o carieră în „partea bisericească sau politicească“. Cât despre elevi, 75 dintre aceştia, aleşi din rândul boierilor scăpătaţi, negustorilor, sau străinilor săraci, urmau să fie susţinuţi prin burse.

Fondurile pentru plata profesorilor, hrana şi îmbrăcămintea elevilor erau stânse din contribuţia de 10.000 de lei pe an a mănăstirilor şi a celor 3.500 de preoţi din Muntenia, care contribuiau fiecare cu câte 3 lei, jumătate pentru şcoli şi cealaltă jumătate pentru cutia milei, pentru orfani şi văduve. Pe această cale, mănăstirile erau scutite de orice altă dare către stat. Pe lângă Academia de la Sf. Sava, se mai înfiinţează o şcoală de preoţi la Mitropolie şi două şcoli inferioare la Craiova şi la Buzău.

Grija pentru nevoiaşi

Generos şi filantrop, Alexandru Ipsilanti s-a arătat mişcat de existenţa în Capitală a atâtor oameni „săraci şi nevoiaşi“, fiind impresionat în mod deosebit de orfani, pentru care înfiinţează o „orfanotropie“, adică un azil la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, care intra sub supravegherea Mitropoliei şi a Epitropiei de opt boieri. 

Tot în sarcina Epitropiei Obşteşti revenea şi grija pentru sănătatea publică, buna funcţionare a farmaciilor şi a spitalelor, în acest sens, hrisovul din 1780 amintea doctorilor că, în schimbul salariilor, trebuie să se ocupe de toţi suferinzii, inclusiv de cei săraci, care nu au cu ce să-şi plătească asistenţa medicală.

Bucureştiul la începutul secolului 19 / FOTO MNIR

Sabotat de „fiii rătăcitori“

Anii de glorie şi prima domnie a lui Ipsilanti în Ţara Românească sunt curmate brusc la sfârşitul anului 1781 de un eveniment neaşteptat în centrul căruia se află chiar fiii fanariotului: Constantin (19 ani) şi Dumitru (17 ani), care decid să fugă în Ardeal şi apoi în Austria. Se spune că motivele isprăvii necugetate a tinerilor ar fi fost o neînţelegere familială, determinată de bunica lor, care voia pentru Constantin o căsătorie politică aranjată, împotriva voinţei lui.  

Explicaţia dată chiar de fugari generalului imperial din Ardeal stă, însă, în dorinţa fiilor de a servi împăratului Austriei. Duşmanii lui Ipsilanti au prezentat acest eveniment la Poartă în sensul unei înţelegeri cu austriecii, motiv pentru care, pentru a preveni urmările grave ale unei asemenea acuzaţii, Alexandru Ipsilanti şi-a cerut singur mazilirea la începutul lui 1782 şi s-a întors la Constantinopol. 

Două domnii scurte şi sfârşitul tragic

Ca urmare a intrigilor succesorului său, Nicolae Caragea, Ipsilanti ajunge să fie exilat preţ de câteva luni, până în februarie 1783, în Rhodos, dar reuşeşte să revină în capitala Imperiului Otoman prin plata unei sume considerabile. 

Interesat în continuare de tronurile principatelor, acesta se va folosi de banii şi de influenţa sa pentru a fi numit domn al Moldovei în 1786. Însă odată cu începerea războiului ruso-austro-turc, în contextul agravării situaţiei militare şi al presiunilor otomane, Alexandru Ipsilanti cere să fie „luat prizonier de război“ de austrieci pentru a se putea îndreptăţi în faţa Porţii şi pentru a-şi salva familia care era sechestrată. Astfel, ajunge să pribegească patru ani prin Imperiul Habsburgic.

Iertat de sultan, Alexandru Ipsilanti se întoarce şi este încă o dată numit domn al Ţării Româneşti în 1796, însă este înlăturat de pe tron după doar un an din dorinţa Porţii de a avea un om docil în Muntenia. 

Retras la Constantinopol, fanariotul nu va avea parte de o bătrâneţe liniştită. Fiul său, Constantin, devenit domn al Ţării Româneşti, a trecut de partea ruşilor în timpul războiului din 1806-1812, iar această trădare a făcut ca mânia sultanului să se reverse asupra bătrânului Alexandru Ipsilanti, care a fost arestat, chinuit şi executat în ziua de 25 ianuarie 1807, trupul său fiind îngropat la biserica Sf. Dumitru din Constantinopol. 

alexandru ipsilanti

INTERVIU Ecaterina Lung, istoric: 

„Ipsilanti a avut idei mai luminate decât majoritatea contemporanilor săi“

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Ecaterina Lung, profesor în cadrul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti, explică importanţa reformelor lui Alexandru Ipsilanti pentru Principatele Române, condiţiile în care acestea au avut loc şi limitele trasate de contextul geopolitic al vremii.

„Weekend Adevărul“: Care era situaţia principatelor la 1774, momentul numirii lui Alexandru Ipsilanti ca domn al Ţării Româneşti?

ecaterina lung

Ecaterina Lung: Imperiul Otoman îşi pierduse capacitatea de a-şi extinde hotarele şi intrase într-un relativ regres de pe la sfârşitul secolului al XVII-lea. În acelaşi timp, în Răsărit se consolida Imperiul Rusiei, în vreme ce în centrul Europei principala forţă politico-militară era Imperiul condus de Habsburgi. Fiecare dintre aceste mari puteri erau interesate de extinderea lor spre Dunărea de Jos şi Balcani, ceea ce avea să le aducă, în mod natural, în conflict cu Imperiul Otoman, dar uneori şi unul cu celălalt. În timpul războiului început în 1768, Rusia era condusă de Ecaterina a II-a, a cărei politică foarte hotărâtă a fost să croiască drumul Imperiului său prin Marea Neagră, către Stambul, şi astfel către Mediterana. Ţările Române erau un element important al succesului acestui plan, întrucât anexarea lor la Rusia ar fi permis acesteia controlul Gurilor Dunării şi în felul acesta al unei părţi şi mai mari a litoralului Mării Negre. Muntenia şi Moldova au fost, rând pe rând, ocupate de trupele ruseşti şi recâştigate de cele turceşti, până la închierea păcii de la Kuciuk-Kainargi, în iulie 1774. Rusia, care dădea înapoi Porţii Ţările Române, îşi asuma însă aparent generosul rol de protector al creştinilor din acestea, astfel că impunea scutirea de impozit a locuitorilor din Muntenia şi Moldova pentru perioada războiului, scutirea pentru doi ani de dările către Poartă şi obligaţia Porţii de a ţine seama de intevenţiile ruseşti în favoarea acestora. Deci, pe de o parte, Alexandru Ipsilanti era numit domn într-o ţară secătuită de război; pe de altă parte, pacea recent încheiată îi asigura o serie de condiţii relativ favorabile pentru încercarea de reconstrucţie şi de modernizare a ţării.

Educaţia, cu faţa către Occident

Putem spune că reformele administrative şi juridice au avut efecte semnificative pentru societate? 

În lipsa obţinerii de venituri de pe urma cuceririlor teritoriale, otomanii voiau să extragă maximum de profit de pe urma spaţiilor pe care le controlau. Însă o societate dezorganizată în urma ocupaţiilor militare, supusă unor obligaţii fiscale nu doar împovărătoare, ci şi imprevizibile, la un moment dat nu mai poate produce. Deci, încercările lui Ipsilanti de a introduce o anumită raţionalizare de tip modern în sistemul administrativ ca şi în cel juridic au avut ca scop transformarea societăţii muntene în una mai „aşezată“, deci mai funcţională şi care să poată produce mai mult. 

Care ar fi cele mai notabile schimbări?

Trebuie să ne gândim, de exemplu, că vechiul sistem judiciar, pe care Ipsilanti reuşeşte să-l reformeze doar parţial, nu cunoştea principiul modern al „autorităţii lucrului judecat“, adică o sentinţă, chiar dacă era dată de cea mai înaltă instanţă, reprezentată de domn, ea nu era valabilă în mod practic decât pe timpul domniei respectivului domn, procesul putând fi redeschis la schimbarea domniei. De asemenea, existau confuzii între competenţele instanţelor laice şi ecleziastice, între domeniul civil şi cel penal. Sporirea numărului instanţelor de judecată, inclusiv a celor de pe plan local, avea să fie o măsură menţinută şi de domnii următori, conştienţi, la fel ca el, că accesul la justiţie este o garanţie a bunei funcţionări a societăţii. „Pravilniceasca Condică“ a lui Ipsilanti nu rezolvă toate problemele, dar pune sistemul  juridic românesc pe un făgaş care avea să ducă la reala modernizare şi sincronizare cu Occidentul, petrecută în secolul al XIX-lea. Salarizarea funcţionarilor, care până atunci îşi extrăgeau veniturile din exploatarea cvasi-legală a contribuabililor zdrobiţi de taxe şi impozite, este o măsură modernă. Aceasta nu elimină abuzurile, dar avea să stea la baza unui proces de durată, care şi el urma să marcheze evoluţia spaţiului românesc extracarpatic în perioada următoare. 

Dar reformele din învăţământ ce efecte au avut?

Domnul, ca şi alţi fanarioţi de dinaintea lui, înţelesese nevoia existenţei unor persoane educate dintre care să se recruteze funcţionari eficienţi ai statului. Din fericire, în timpul primei sale domnii, neobişnuit de lungă pentru acele vremuri (opt ani), a avut şi răgazul de a construi o instituţie de învăţământ superior inspirată nu de modelul constantinopolitan, ci de cel occidental. Şi în acest caz, este vorba de un drum pe care societatea românească avea să meargă în perioada ulterioară, căutându-şi modelele intelectuale nu într-un Răsărit încremenit, ci în Occidentul dinamic.

Şi demisia costă bani

Cum putem privi cele două momente ale renunţării sale la domnie din 1782 şi 1788?

Cum Imperiul Habsburgic reprezentase multă vreme principalul inamic european al Porţii otomane şi cum din 1699 acesta înglobase Transilvania, având graniţă comună cu cele două ţări româneşti extracarpatice, domnii puteau fi în permanenţă suspectaţi de colaborare cu austriecii. Iar unii dintre ei chiar colaborau, sperând într-o eliminare a atât de apăsătoarei stăpâniri otomane. Ce mi se pare interesant este că, în secolul al XVIII-lea, mazilirea nu mai reprezintă doar înlăturarea din domnie iniţiată de Poarta otomană, ci a devenit şi o posibilitate pentru domni de a ieşi din scaun mai mult sau mai puţin onorabil – o formă de demisie, i-am putea spune. Şi mai interesant este că pe atunci domnii ajunseseră să plătească nu doar pentru a fi puşi în scaun, aşa cum ştiam deja, ci şi pentru a fi scoşi din domnie. Alexandru Ipsilanti a fost obligat să recurgă la această formă de demisie ca să se protejeze în faţa otomanilor. Aceste momente ilustrează o bună capacitate de a judeca evoluţiile politice şi militare, ceea ce i-a şi permis să-şi păstreze capul pe umeri, chiar dacă până la urmă tot avea să şi-l piardă, în 1802, ca urmare a acţiunilor fiului său, el însuşi ajuns domn.

Dincolo de contribuţia pozitivă pe care Ipsilanti a avut-o pentru principate, care au fost „păcatele“, neajunsurile sau neputinţele sale?

Formula „neputinţe“ este una foarte potrivită, pentru că dincolo de intenţii, dincolo de probabila sa dorinţă de a acţiona ca un „despot luminat“ după modelul occidental, domnul a fost limitat de contextul atât de volatil epocii sale şi, de ce să n-o spunem, de rezistenţa la schimbare manifestată în interiorul societăţii româneşti, în care apetenţa pentru corupţie şi lipsa de solidaritate erau şi pe atunci elemente definitorii. Nu toate măsurile pe care le-a luat au fost pozitive, de exemplu, în plan fiscal, deşi stabilise că impozitele trebuie plătite de patru ori pe an (aşa numitele „sămi“) şi în cuantum fix, el nu şi-a putut respecta întotdeauna propria legislaţie. Chiar şi efectele deciziilor referitoare la Academia Domnească erau limitate, întrucât aceasta era o instituţie unde pe vremea lui funcţionau doar 9 profesori, iar numărul bursierilor era destul de redus, ceea ce o făcea accesibilă doar băieţilor de boieri. Dar fiecare personalitate istorică trebuie judecată în raport cu epoca în care a trăit, astfel că Alexandru Ipsilanti cred că poate fi considerat un înainte-mergător, care a avut idei mai luminate decât marea majoritate a contemporanilor săi şi a reuşit să le pună pe multe dintre ele în practică.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite