Aşa cum mi s-a povestit că se petrecuseră lucrurile imediat după 1948, atunci când cel ce avea să conducă vreme de 35 de ani Republica Socialistă Federativă Iugoslavia a intrat în conflict cu Stalin. Şi pe vremea în care, dacă Iosif Vissarionovici răcea la Moscova, era obligatoriu ca Gheorghe Gheorghiu- Dej să tuşească şi să strănute zdravăn la Bucureşti. În spiritul internaţionalismului proletar, fireşte.

Relaţiile româno-iugoslave s-au ameliorat încă în vremea lui Dej, iar succesorul acestuia, Nicolae Ceauşescu, le-a făcut să fie de-a dreptul excelente. Schimbul de vizite româno-iugoslave era la ordinea zilei, iar în memorie mea mai subzistă şi azi secvenţele în care Mareşalul Tito, îmbrăcat în costum alb, cu ochelari de soare negri, cu un aer de magnat latino-american, având-o încă alături pe soţia sa, Jovanka, îi primea cu gesturi ample, senioriale, în insula Brioni, locul socotit de el ideal pentru petrecerea vacanţelor, pe Nicolae şi Elena Ceauşescu.

Cuplul dictatorial al României căuta destul de des să se afle în compania conducătorului Iugoslaviei. Poate şi fiindcă prezenţa alături de acesta reprezenta un argument în plus în favoarea independenţei României faţă de Moscova. O independenţă pe care şi-a dorit-o şi Tito pentru ţara lui, îndată după normalizarea relaţiilor dintre el şi liderii de la Kremlin.

La invitaţia preşedintelui Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia, Iosif Broz Tito, preşedintele R.S.R. Nicolae Ceauşescu a făcut o vizită de prietenie în R.S.F. Iugoslavia FOTO Fototeca online a comunismului românesc 348/1978

Conducătorul Iugoslaviei voia din tot sufletul să se afle în raporturi bune cu Uniunea Sovietică, fără ca pentru aceasta să fie dispus să plătească preţul maxim. Nenegociabile au rămas mereu deplina independenţă şi integritate teritorială a Iugoslaviei, politica ei externă nealiniată, sistemul intern de auto-conducere. A rămas constant refuzul de a accepta veleităţile, ba chiar pretenţiile sovietice de supremaţie ideologică şi politică. Precum Nicolae Ceauşescu, pe un ton mult mai ferm decât acesta, liderul iugoslav avea cu totul alte păreri decât conducătorii altor ţări la cârma cărora se aflau partide comuniste şi muncitoreşti despre probleme sensibile de la sfârşitul anilor 70 – Cambodgia şi Afganistanul.

De fiecare dată când Nicolae Ceauşescu începea o nouă vizită la Belgrad ori Iosif Broz Tito venea la Bucureşti, cu mereu căutate escale pe litoralul Mării Negre, propaganda oficială românească ne asigura că la baza bunelor relaţii româno-iugoslave se află idealurile comune ale construirii socialismului şi comunismului. Numai că între socialismul de la Bucureşti şi cel de la Belgrad diferenţele erau imense.

Într-un editorial rostit la data de 8 septembrie 1976 de la microfonul Europei Libere, directorul de atunci al Serviciului românesc, legendarul Noel Bernard, rezuma cu maximă acurateţe aceste diferenţe:

Pentru dl. Ceauşescu, socialism înseamnă autocraţia actuală din România, lipsa oricărei instituţii democratice, un sistem economic supracentralizat, o presă supusă unei cenzuri care adeseori frizează ridicolul, transformarea ţării într-o închisoare din care nu se iese decât cu permis special şi aşa mai departe…Sistemul economic iugoslav este descentralizat, agricultura e, în mare parte, în mâini particulare, frontierele ţării sunt larg deschise, orice iugoslav poate să plece şi să se întoarcă în ţara lui când doreşte, presa este de o calitate destul de bună, libertatea cetăţeanului este net superioară libertăţii de care se bucură cetăţeanul român”.

Aceste diferenţe, purtând amprenta liderului suprem de la Belgrad, făceau ca despre Iugoslavia să se vorbească şi să se scrie ca despre „Iugoslavia lui Tito”. O expresie care multă vreme a fost mai mult decât o formulă jurnalistică.

În România anilor ’70, dorinţa multora dintre concetăţenii noştri nu era ca şi ţara să se elibereze de autocraţia menţionată mai sus. Le era clar că nu puteau visa la asta. Mulţi dintre români se lămuriseră definitiv în privinţa limitelor şi chingilor pe care le impusese existenţei lor regimul cultului personalităţii al lui Nicolae Ceauşescu. Pe care le priveau ca o fatalitate. Dorinţa românului obişnuit, care nu putea visa vreodată că va obţine un paşaport şi vizele ce ar fi putut să îi dea dreptul de a vizita liber Parisul, Londra sau Berlinul, era ca măcar o dată în viaţă să ajungă la Belgrad ori să-şi petreacă zece zile de concediu, în grup organizat, prin ONT-ul înţesat de angajaţi cu jumătate de normă la Securitate, la Marea Adriatică.

Tot la fel cum mulţi, foarte mulţi români erau invidioşi pe concetăţenii lor ce avuseseră norocul de a se naşte ori de a se stabili undeva, în apropierea frontierei cu Iugoslavia. Concetăţeni ce se bucurau de regimul micului trafic de frontieră. Care le permitea să îşi imagineze cam cum arată Occidentul prin intermediul a două-trei pungi de Vegeta, a unei bucăţi de caşcaval ori a uneia de salam în componenţa căreia se putea găsi şi carne, nu numai soia.

Niciodată Iugoslavia lui Tito nu a putut ajunge la împlinirea unei dorinţe arzătoare a conducătorului său. Aceasta însemnând făurirea unei unităţi iugoslave stabile.

Naţionalismele nu au dispărut vreodată, iar potenţialul lor centrifug nu îi era defel necunoscut Mareşalului.

Deşi nu-i mai puţin adevărat că mulţi ani el a neglijat primejdia, crezând, poate, că revoluţia comunistă, descentralizarea şi autogestiunea ar fi rezolvat problema. În 1971, când în Croaţia problema s-a dovedit a nu fi fost nicidecum rezolvată, „blândul Tito” a reacţionat destul de dur. Răspunsul lui a fost fundamental conservator şi a avut în vedere întărirea rolului conducător al partidului în societate, mai multă disciplină şi mai puţină democraţie, o supraevaluare a rolului clasei muncitoare în detrimentul tehnocraţilor şi al intelectualilor.

Măsurile acelea au asigurat, pentru câţiva ani buni, supravieţuirea „Iugoslaviei lui Tito”. Chiar şi atunci când Mareşalul a încetat să mai existe. Unii comentatori au intuit amplificarea problemelor şi au vorbit despre viitorul incert al Federaţiei Iugoslave imediat după dispariţia Mareşalului. O parte dintre ei intuiau nesiguranţa şi dificultăţile viitoare, dar îşi puneau speranţa în curajul, moderaţia şi maturitatea popoarelor iugoslave. Speranţele acestea nu s-au confirmat, mai întâi izolat, la puţin timp după moartea lui Tito, eveniment de la care s-au împlinit de curând 35 de ani. Prăbuşirea totală a ceea ce mai rămăsese din „Iugoslavia lui Tito” se va petrece în anii ’90.

Poate nu tocmai neîntâmplător odată cu prăbuşirea comunismului în întreg estul european. 


„Adevărul” vă propune o serie de articole despre fosta Iugoslavie multietnică, de la începuturile sale până în momentul în care s-a produs secesiunea formaţiunii. Bloggerii adevarul.ro comentează în episoade despre regimul din Iugoslavia, pe care unii îl numeau „comunismul cu faţă umană”, dar şi despre conflictele sângeroase interetnice care au condus la scindarea entităţii în statele independente de astăzi: Serbia, Croatia, Slovenia, Bosnia şi Hertegovina, Macedonia, Muntenegru.