Prinţii şi prinţesele României, ep. 2: Elisabeta, o prinţesă nefericită, fără prieteni şi fără noroc. A refuzat să mai fie regină a Greciei şi s-a mutat la ţară

Elisabeta n-a fost o prinţesă ca toate celelalte. Ea nu s-a bucurat pe deplin de statutul său. Nu s-a bucurat de oamenii din viaţa ei. Nu s-a bucurat, în general, de mai nimic. A fost o nefericită. A făcut alegeri constrânsă de rigorile sociale ale vremii, care s-au dovedit a fi păguboase. A trăit numai în idealurile şi visurile ei, afundată în muzică clasică şi literatură. Aşa i-a plăcut ei.

Principesa Elisabeta s-a născut pe 12 octombrie 1894, la castelul Peleş din Sinaia. A fost al doilea copil şi cea mai mare dintre fiicele cuplului pe atunci princiar al României, Maria şi Ferdinand. A venit pe lume înainte ca cel dintâi născut, Carol, să fi împlinit 1 an, în perioada în care se întorsese din exil Carmen Sylva – poveste veche, regina Elisabeta fusese pedepsită de regele Carol I cu doi ani de pribegie în străinătate, pentru a se fi amestecat în chestiuni de stat prin susţinerea aventurii romantice dintre prinţul Ferdinand şi Elena Văcărescu, una dintre doamnele de onoare de la Curte. Între timp, păcatele îi fuseseră iertate, aşa că la revenirea în ţară, Ferdinand şi Maria au numit-o pe prima fiică Elisabeta, în cinstea ei. De fapt, numele complet al prinţesei era Elisabeta Charlotte Josephine Alexandra Victoria, dar în familie a fost alintată Lisabeta.

Foto: Elisabeta s-a născut când Carol nu împlinise încă 1 an; sursa: Royal Collection Crown & Camera/Wikipedia

Copila a devenit rapid răsfăţata familiei şi, în special, a reginei, despre care Maria spunea că o considera pe Lisabeta „marea ei favorită“. Explicaţia acestei afecţiuni sporite, care s-a manifestat chiar din primele zile de la naştere, este dată tot de Maria, în „Povestea vieţii mele“: „Aunty (n.r. – regina Elisabeta), strivită de dureroasa amintire a propriei ei maternităţi şi de numeroasele ei speranţe spulberate, era foarte mişcată şi înfrigurată de această sporire a familiei şi nu înceta să mă îndemne să nu pierd din vedere că acest ceas era cel mai minunat, cel mai strălucit, cel mai fericit din viaţa mea“. Chiar şi Carol I, oricât de aspru era, tot „arăta multă luare-aminte strănepoatei lui Elisabeta, care era un copil cât se poate de drăgălaş, cu ochii mari deschişi, cu faţa solemnă“.

Demnitatea unei fetiţe

Aşadar, Elisabeta a intrat într-o familie tânără, care avea mult timp la dispoziţie să o îngrijească şi să o distreze prin toate colţurile Sinaiei. Era un copil vioi, curios, inteligent, dar cam retras şi rece. Mama sa adesea s-a plâns de temperamentul ei, chiar din prima copilărie a fetei: „A fost totdeauna un copil solemn, cam auster şi tăcut, care nu-şi putea da pe faţă simţirile“. Acesta a fost marele of al Mariei, că Elisabeta era prea distantă şi nu se lipea de oameni, nu intra în jocul lor.

Foto: Prinţesa Elisabeta, în costumaţie militară, în 1908; sursa: imagoromaniae.ro/MNIR

O secvenţă elocventă în acest sens: Lisabeta se afla la Sinaia şi era ziua ei de naştere, împlinea 11 ani, iar regina Elisabeta plănuise un cadou extraordinar pentru nepoată. Surpriză: s-a înfăţişat în faţa casei într-o caleaşcă trasă de patru ponei norvegieni, îmbrăcată într-o rochie albă, splendidă. A strigat-o pe Lisabeta să-i iasă în întâmpinare, ceea ce prinţesa a şi făcut, însoţită de Mignon. Cadoul nemaipomenit al reginei a fost dezvăluit abia când a coborât din caleaşcă – pe rochia ei agăţase zeci de fluturi de mătase în toate culorile şi mărimile – şi le-a spus fetelor: „Acum, puişorilor, trebuie să smulgeţi de pe mine fluturii şi să-i prindeţi peste tot de rochiile voastre. Are să fie aşa de frumos, aşa de încântător! Nu-i o idee minunată?“.

Elisabeta n-a considerat că ar fi fost. Ba dimpotrivă, explica Maria, care a fost martoră la tot chinul fetei ei: „Lisabetha, cu buzele strânse şi încercând vitejeşte să-şi învingă sfiiciunea, se apropie de Aunty şi, cu toate că ar fi vrut mai bine s-o înghită pământul – căci Lisabetha la 11 ani vedea lumea cu ochi mult mai cumpătaţi decât Carmen Sylva la 70 de ani –, se supune şi începe să culeagă acei fluturi fără noimă şi să-i mute pe rochia ei. Îi displace grozav ceea ce face, se simte caraghioasă“. În tot acest timp, Mignon se bucura nespus de cadoul aniversar al surorii sale şi îşi umplea rochiţa şi părul de fluturi coloraţi într-o frenezie de neoprit. „Elisabetha însă priveşte la soră-sa cu oarecare dispreţ şi doreşte în gând să nu mai aibă Aunty aşa idei ciudate; se simte cât se poate de nenorocită, covârşită de sus până jos de gângăniile bătătoare la ochi care i se par cu totul nepotrivite cu demnitatea ei de fetiţă de 11 ani“, încheie Maria episodul notat cu umor în jurnal. Aceasta era prinţesa, o fiinţă scumpă cu afişarea entuziasmului şi mai degrabă introvertită, fără apetit de a se hlizi la toate ideile năstruşnice ale altora.

Foto: Elisabeta călăreşte un ponei, alături de regina Maria şi sora mai mică, Mignon

Povestea cu tatăl

Cu cât a crescut, cu atât s-au acutizat aceste stări ale Elisabetei. N-a reuşit să lege nicio prietenie autentică cu vreunul dintre fraţii ei. Se considera o neînţeleasă, iar ei o găseau de neînţeles. Un joc relaţional cu sumă zero. Uneori agrea compania lui Carol şi a surorii Mignon, însă de multe ori, întâlnirile lor se terminau cu certuri grozave: „Ceilalţi se tem de ea şi-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează şi atunci sar scântei, şi eu trebuie să intervin să joc rolul de pacificator“, explica Maria în jurnal. În relaţia cu fraţii ei, anecdotic a rămas felul în care se comporta cu mezina familiei, Ileana. Povestea a fost larg răspândită prin Bucureşti şi notată în memoriile sale de Constantin Argetoianu, deşi rămâne o umbră de îndoială asupra veridicităţii episodului: într-o zi Elisabeta a chemat-o la geam pe Ileana spunându-i: „Vino iute să vezi pe tatăl tău!“, tocmai când cobora din maşină Barbu Ştirbey, referindu-se la zvonurile care insinuau că Ileana ar fi fost, de fapt, fiica boierului român. Chiar dacă nu este adevărată această istorisire, cert este că în memoriile Ileanei, sora sa nu este menţionată decât de vreo cinci ori, ca personaj episodic, în treacăt. 

Foto: Elisabeta, alături de mama sa, în anul 1907; sursa: C. Oroian/Wikipedia

Capriciile prinţesei erau greu de tolerat, iar relatările Mariei în acest sens curg: „Cred că secretul ei stă în egoismul ei total şi absolut, nu dăruieşte niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenţie. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubeşte, în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă nici un fel de bucurie şi nouă foarte puţină pentru că nu se manifestă niciodată“. Într-o altă zi, Maria găsea că sufletul fiicei sale e pătat de nemulţumire, resentiment şi invidie, neputând să se bucure sincer de norocul altuia şi spunând cuvinte care loveau întotdeauna acolo unde durea mai tare.

O fiinţă profund artistică

Pentru că relaţiile de familie erau, în general, tensionate în preajma ei, Elisabeta prefera să se retragă şi să-şi vadă de ale ei. A crescut în preajma reginei Elisabeta, care i-a cultivat de mică simţul artistic – de pildă, unul dintre profesorii săi de muzică, începând cu vârsta de 5 ani, a fost chiar George Enescu, unul dintre protejaţii reginei. Prinţesa a devenit chiar un virtuoz al pianului. A fost singurul dintre copiii lui Ferdinand şi ai Mariei care a fost educată numai acasă, cu profesori particulari pentru patru limbi străine, pictură şi muzică.

Însă nefericirile, angoasele şi deviaţiile comportamentale de nejustificat ale tinerei prinţese au convis-o pe regina Maria că fiica ei suferă cu nervii şi nu se poate însănătoşi decât prin tratament de specialitate într-o clinică din străinătate. Astfel că, în 1919, a dus-o la Paris, unde fata a petrecut o vreme sub supravegherea unui medic francez. În această perioadă, Elisabeta s-a înscris pentru prima dată la cursurile unei şcoli de artă, la un atelier de artă decorativă. Când s-a întors din Franţa, după aproximativ un an, Elisabeta a fost considerată de mama sa o fiinţă agreabilă şi foarte drăguţă. Tratamentul funcţionase. Simptomele aveau să apară, însă, curând, căci aşa era Elisabeta, nu putea să aibă relaţii liniare cu semenii săi şi întotdeauna prefera să se afunde în lecturi şi muzică.

O mare romantică a timpului său: „Nu pune vina grea pe o fiinţă cu sufletul în robie“

Foto: Elisabeta, o mare iubitoare de frumos; sursa: Library of Congress

Erau puţine momentele în care Elisabeta nu lăsa niciun dubiu că ar fi fost fericită, aşa ca toţi oamenii obişnuiţi. O dată, s-a întâmplat, de pildă, la aniversarea de 10 ani a principesei Ileana. Seara, la palat s-au strâns mulţi tineri la ceai şi atunci, Elisabeta s-a hotărât să îşi îmbrace una dintre cele mai frumoase rochii din garderobă şi să coboare la petrecere. O atrăgeau grupurile largi, pentru că de obicei aici găsea bărbaţi interesanţi cu care să-şi petreacă timpul. Era bine cunoscut de familie şi apropiaţi faptul că se deda la flirturi nevinovate, dar şi mai înţepate cu diverşi bărbaţi din anturaj. Nu conta pentru ea vârsta, profesia ori statutul matrimonial. Odată, regina Maria a surprins-o făcându-i ochi dulci unui verişor proaspăt căsătorit în familie şi după acest incident nota îngrijorată: „Sper că nu va merge mai departe. Pentru moment, Marie (n.r. – verişoara încornorată) râde, dar se poate ca în final să o plictisească“.

Dragostea orbeşte

Aplecările fetei pentru aventurile romatice pasagere cu diverşi bărbaţi pe care-i întâlnea, care nu erau din familii regale, o îngrijorau pe Maria. Şi o scoteau din sărite. Odată, după ce a aflat de relaţia ei cu un cântăreţ de operă ceh, relaţie care o dubla pe cea cu George al Greciei, cel care avea să fie logodnicul Elisabetei, Maria a numit-o „fată uşuratică“ şi şi-a vărsat năduful în jurnal: „Ceea ce este mai rău este că ea admite că este aşa şi că atunci când i se întâmplă îşi pierde orice simţ al proporţiei şi devine inconştientă de modul ei de comportare şi, deşi acesta pare absurd, este fără îndoială adevărat“.

Iubirea cu Farmec, interzisă

Una dintre cele mai notorii pasiuni ale Elisabetei a fost cea cu marele dirijor George Georgescu. S-a întâmplat în 1919. După un succes răsunător la Orchestra filarmonică din Berlin, Georgescu a ajuns faimos şi în România şi a fost invitat să susţină o serie de concerte la Ateneul Român. Aici a avut loc întâlnirea dintre dirijor şi marea melomană Elisabeta, care a început să participe la toate concertele pe care el le-a susţinut. Apropierea a fost mediată de profesoara de canto a prinţesei, doamna Leria: „Aceasta a rugat pe maestru să asiste la o lecţie, pentru ca, pe urmă, el să devină o prezenţă permanentă. Domniţa concedia cupeul regal şi plecau amândoi pe jos sau mergeau la Şosea. Trăiau o idilă de primăvară plină de duioşie şi de pasiune“, nota viitoarea soţie a dirijorului, Tutu George Georgescu, în volumul memorialistic „ Amintiri dintr-un secol“.

Idila a fost depistată curând de regina Maria, care o urmărea cu mare agilitate şi vigilenţă pe fiica sa cea mare. Astfel că a luat iniţiativa şi i-a scris dirijorului Georgescu să pună capăt situaţiei – ştiind probabil că nu ar fi avut sorţi de izbândă dacă ar fi încercat să discute cu fiica ei: „Dragul meu Georgescu, copiii regali au viaţa lor, au un destin. Destinul copiilor mei este să fie regi şi regine, deci noi plecăm la Paris să-i fac trusoul. (...) Te rog să nu-i scrii, să nu-i telefonezi, să nu-i telegrafiezi, să nu-i răspunzi la scrisori“. Deja începuseră aranjamentele pentru căsătoria cu George al Greciei, astfel că Maria păzea fragila relaţie dintre Elisabeta şi prinţul elen. Atunci a luat decizia să o ducă pe fiică la tratament în Paris, departe de toate ispitele de la Bucureşti.

Sigur că în singurătatea camerei ei de la hotelul Ritz din Place Vendôme, gândul i-a fugit adesea la iubitul său din Bucureşti. I-a scris scrisori pasionale şi disperate, fără să primească vreodată un răspuns: „Farmec, Farmec, ce faci? Ce gol ai pus între ieri şi azi! Ce noian ţi-a răpit mintea de nu-mi dai semn de viaţă? (...) Timpul trece, Farmec, trece ceas cu ceas, zi cu zi, iar eu, fiind numai un simplu muritor, încep să mă îndoiesc de făgăduinţele tale, tu fiind ca şi alţii, om între oameni, înzestrat de păcatele omeneşti. Nu pune vina grea pe o fiinţă cu sufletul în robie“. Farmec n-a răspuns, povestea se sfârşise. Însă nu şi şirul căutărilor romantice ale prinţesei. 

Eforturile de război ale Elisabetei

Foto: Elisabeta, îngrijind bolnavii dintr-un spital de pe frontul din Moldova, în 1917; sursa: marelerazboi.ro

Intrarea României în Primul Război Mondial, în 1916, a produs schimbări majore în viaţa copiilor regelui Ferdinand şi ai Mariei. Momentul crucial a fost, desigur, părăsirea Bucureştiului şi retragerea în Moldova, care a presupus mai întâi slăbirea ritmului în care copiii îşi dedicau timpul pentru studiu. Apoi, odată ajunşi la Iaşi, toţi membrii familiei, chiar şi mica Ileana, s-au dedicat actelor caritabile pentru întrajutorarea răniţilor, a soldaţilor, a prizonierilor de război, a populaţiei înfometate. Nici Elisabeta nu s-a dat deoparte de la aceste îndatoriri, deşi poate că nu a făcut munca de soră medicală cu la fel de multă dăruire, la fel de mult patos precum sora sa Mignon. Totuşi, a lucrat în spitalele de război şi a avut grijă de soldaţii răniţi şi şi-a însoţit mama în misiunile în care pleca. Cel mai adesea împărţeau cadouri de sărbători şi provizii de haine şi alimente. De pildă, pe 13 martie 1917, regina Maria nota în jurnal: „După dejun am ieşit cu Lisabetha într-o maşină încărcată cu provizii. Dibuirăm mahalalele cele mai sărăcăcioase ale oraşului şi împărţirăm o mulţime de lucruri de-ale mâncării şi îmbrăcăminte: cămăşi, mănuşi, ciorapi, fulare de lână… Ajunserăm în nişte locuri de o sărăcie nemaiauzită, unde se părea că lumea se sfarşeşte în noroi“. Trei zile mai târziu, Maria şi Elisabeta s-au angajat la o misiune similară, tot fără o ţintă precisă. Era o zi geroasă de martie când s-au întâlnit cu un şir mare de prizonieri de război germani, unguri şi austrieci care cărau lemne. Au ezitat iniţial dacă să oprească, de teamă să nu aibă prea puţine provizii pentru câţi erau. Au oprit, iar reacţia oamenilor a fost uimitoare pentru cele două femei: „Înnebuniseră de bucurie. Ne înconjurau ca nişte lupi flămânzi; aproape ne smulgeau lucrurile din mână“. Dar n-a fost numai munca pe teren. În perioada războiului, Elisabeta n-a încetat să mai deseneze şi să picteze. Iar tablourile sale au fost donate în 1919 pentru „Calendarul Regina Maria“, veniturile încasate din vânzări fiind distribuite pentru reconstrucţia de după război. 

Foto: Regina Maria şi prinţesa Elisabeta, în uniformă de asistente medicale, alături de membri ai Misiunii americane a Crucii Roşii, într-un spital american de război din Roman. Bărbatul din stânga, singurul care râde, este Arthur Baker, şeful Misiunii britanice a Crucii Roşii în România. sursa: Library of Congress

Cronica unui divorţ anunţat dinainte de căsătorie

Foto: Elisabeta şi George s-au căsătorit la Bucureşti, în 1921; sursa: imagoromaniae.ro/MNIR

„Lisabeta, deşi a promis că se va căsători cu el, simte că nu-l iubeşte cu adevărat, dar cu toate astea îşi dă seama că trebuie să se căsătorească“, nota regina Maria în jurnalul său – îngrijorată, uşor întristată, dar şi câtuşi de puţin încrezătoare că fiica sa cea mare s-a maturizat, în sfârşit, şi-şi vede de responsabilităţile regale – în preajma oficializării logodnei dintre prinţul George al Greciei şi Elisabeta a României. Întreaga poveste a relaţiei dintre cei doi începuse demult, însă abia prin 1920 s-a bătut palma şi a fost făcut anunţul oficial, de la care nu prea mai era cale de întoarcere, spre deznădejdea prinţesei române.

Propuneri de refuzat

S-a întâmplat în felul următor: în 1911, pe când Elisabeta era doar o copilă de 16 ani, l-a cunoscut pe prinţul moştenitor grec, care a plăcut-o atât de tare, încât în 1914 a cerut-o în căsătorie. Izbucnirea Primului Război Mondial, precum şi gravele tribulaţii politice din Grecia acelor ani, care au condus la plecarea în exil a familiei regale, au amânat orice iniţiativă matrimonială. Mai mult decât atât, regina Elisabeta considera că prinţul elen este o partidă prea slabă pentru nepoata sa favorită, căreia îi vedea un viitor mult mai luminos.

S-au încercat, între timp, şi alte căi de a găsi pretendentul ideal. De pildă, în 1912, a fost aranjată o întâlnire, la München, între Elisabeta şi prinţul Adalbert, fiul împăratului german Wilhelm al II-lea. N-a avut niciun rezultat, căci tânărul principe a refuzat cu multă intransigenţă aranjamentul. Nu ştim sentimentele Elisabetei vizavi de această conjunctură, dar probabil că nici ea nu a tresăltat de încântare.

S-a revenit asupra acestor planuri abia după încheierea Primului Război Mondial. În a doua jumătate a lui 1919, decisă să nu mai amâne câtuşi de puţin căsătoria fiicei celei mari, care împlinea deja 25 de ani, o vârstă înaintată pentru o prinţesă nemăritată, regina Maria a luat-o pe Elisabeta într-o călătorie în Italia, cu oprire în Elveţia. Dincolo de planurile personale, gândul era şi să îl cunoască pe fiul cel mare al ducelui Genevei, însă nu s-a întâmplat, pentru că acesta era ofiţer de marină şi nu reuşise să revină acasă în permisie.

Lisabeta, în sfârşit, a acceptat ca logodna ei să fie anunţată oficial. Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el şi ideea căsătoriei nu-i provoacă nicio bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă şi ştie că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată. 

O logodnă cam forţată

Totuşi, în această perioadă, l-a reîntâlnit pe George al Greciei, aflat în exil. Au petrecut o vreme împreună, iar la sfârşitul anului 1919, regii români au primit prima cerere de căsătorie a celor doi, din partea mamei lui, regina Sofia a Greciei. Se pare că George se îndrăgostise de prinţesa română fără cale de întoarcere şi luase decizia finală. Elisabeta era însă în cumpănă, încă nu se putea decide ce vrea să facă. Ezita mai ales pentru că, spunea ea, nu este îndrăgostită de presupusul său viitor soţ. Pe lângă toate acestea, era şi chestiunea firii sale romantice, prinţesa fiind veşnic îndrăgostită de câte-un bărbat care-i părea interesant.

Dar aventura cu George nu putea să rămână nesoluţionată. Un cuvânt de spus l-a avut mai ales bunica sa, Maria Alexandrovna Romanova (devenită prin căsătorie ducesă de Saxa-Coburg şi Gotha; mama reginei Maria), care insista că nu se mai poate persista în această situaţie scandaloasă în care o fată de viţă nobilă de etatea ei să fie nemăritată. Au venit apoi noi scrisori din Atena: într-una, regele Constantin I şi regina Sofia cereau oficial mâna domniţei Elisabeta. Reacţia ei la auzul veştii a fost una disperată – avea gânduri temătoare despre viitor, simţea nesiguranţă în căsnicia cu un om pe care nu credea că-l iubeşte şi plângea mult şi des. Până la urmă a acceptat, a discutat cu viitorul soţ, s-au înţeles şi totul părea că va fi mai bine. N-a renunţat, în schimb, la nestatornicia emoţională şi a continuat să facă ochi dulci altor bărbaţi, încât până şi mama sa se declara nedumerită în această privinţă: „Îşi schimbă «iubirile» atât de rapid, încât noi nu ştim niciodată prea bine de cine este captivată în clipa prezentă, câteodată sunt chiar mai mulţi în acelaşi timp“. Fire romantică, ce să-i facă?

Foto: Un cuplu regal nepotrivit, Elisabeta a României şi George al Greciei

„O zi aproape tragică“

Logodna a fost anunţată oficial pe 13 octombrie 1920, iar prinţesa părea cât se poate de împăcată cu această decizie. Nu mai plângea şi nu mai protesta, ba chiar era încântată de felul de a fi al lui George. „O zi aproape tragică, cu mult consum emoţional. Lisabeta, în sfârşit, a acceptat ca logodna ei să fie anunţată oficial. Ea are idei bizare, imposibile, este impresionată de George, dar nu simte nimic pentru el şi ideea căsătoriei nu-i provoacă nicio bucurie, dar nu vrea să rupă logodna, deoarece nu are altă perspectivă şi ştie că este deja la o vârstă când ar trebui să fie măritată. Astăzi este deosebit de frumoasă, dar, vai, cât mi-ar plăcea să o văd intrând altfel în viaţă“, nota regina Maria în jurnal, conştientă de toate frământările fiicei sale. Conjunctura a fost una specială, pentru că cele două case regale hotărâseră să se înrudească de două ori dintr-o lovitură: căsătoria Elisabetei cu George a fost aranjată în aceeaşi perioadă cu uniunea dintre Carol, fratele Elisabetei, şi fiica cea mare a lui Constantin I şi a Sofiei, principesa Elena a Greciei. De altfel, cele două nunţi au avut loc la o distanţă de două săptămâni.

Responsabilitate şi caviar

Prima nuntă a fost a Elisabetei şi a avut loc în România, pe 27 februarie 1921. Ceremonia civilă a avut loc în Biblioteca mare a Palatului Regal de pe Calea Victoriei din Bucureşti, iar ofiţer al stării civile a fost chiar ministrul Justiţiei, Mihai Antonescu (acela condamnat de Tribunalul Poporului şi executat pentru crime de război în 1946). De aici, întregul alai s-a urcat în trăsuri şi s-a dus la Mitropolie pentru ceremonia religioasă, oficiată de Mitropolitul Primat, alături de mitropoliţi din toate regiunile istorice ale României şi de alţi înalţi prelaţi. Naşi la nuntă au fost prinţul Nicolae al Greciei şi prinţesa Mignon, sora Elisabetei.

Pentru regina Maria, momentul a fost de mare bucurie, aşa că a descris-o pe fiica sa cea mare mai frumos decât oricând până atunci: „Cineva i-a dăruit miresei un buchet imens de garoafe roşii şi, cu acest roşu ca focul în braţe, mi s-a părut că n-a arătat niciodată mai bine. Era aproape în lacrimi atunci şi, când s-a întors să arunce o ultimă privire la prietenii ei, se putea înţelege că îşi dădea seama, pe deplin, că era sfârşitul vieţii vechi, că începea acum responsabilitatea“.

De la Mitropolie s-a făcut cale întoarsă la Palatul Regal, unde, la ora 13.30, a început gala de sărbătorire a căsătoriei. De atunci n-au rămas poveşti, doar meniul – mâncăruri din acelea pe care mulţi, din oricare vremuri, nici nu şi le pot imagina: caviar cu blinii, nisetru à la venetienne, baron de miel favorit, ficat de gâscă în aspic cu şampanie, fazan la frigare, sparanghel cu sos muslin, parfe cu fragi, tartlete cu brânză Mont d’Or. Cam aşa arăta un dejun regal, aşadar.

O regină fără tragere de inimă

Foto: În Grecia, Elisabeta a descoperit pasiunea pentru îngrijirea florilor şi a plantelor exotice; sursa: Library of Congress

După o lună de la căsătorie, Elisabeta l-a însoţit pe George în Atena. În 1922, a avut loc încoronarea sa, iar Elisabeta a devenit regină a Greciei. Degeaba, însă. Nu s-a putut adapta la noile condiţii de viaţă, la traiul alături de soţul său. Nimic nu mergea cum trebuia: nu se înţelegea bine nici cu rudele sale adoptive – cum se putea uşor intui, având în vedere relaţiile anterioare, cele de acasă – şi regina-mamă Sofia îi scria Mariei cât de apatică şi nepăsătoare este nora sa – ceea ce pe regină nu o uimea câtuşi de puţin –, nu cunoştea limba greacă şi nici nu arăta vreun interes să o înveţe, aşa că renunţa să participe la dineurile oficiale. Nici măcar nu îi plăcea Grecia, din cine-ştie-ce motive. Era în continuare preocupată de arte şi literatură şi, într-o doară, s-a apucat de cultivat plante exotice. Dorul de casă a fost şi mai apăsător când a constatat că nu i se mai îndeplinesc toate poftele, casa regală elenă având mult mai puţini bani decât cea română, din cauza crizei interne.

Inevitabilul

Chinul n-a durat însă prea mult. În 1924, după doi ani de domnie, George a fost detronat şi Grecia a devenit republică prin vot popular. Familia regală a părăsit ţara, iar Elisabeta s-a întors în România. Relaţia cu George s-a tot răcit, iar Elisabeta a insistat să se declare divorţul – ceea ce s-a întâmplat în 1935, când George a revenit pe tronul elen. Regina Maria consemna că, până în ultima clipă, George a încercat să-şi înduplece soţia să rămână împreună, dar fără succes: „Înaintea divorţului, George a mai încercat, în câteva rânduri, să se împace, dar parcă ar fi vorbit cu pereţii! Elisabeta îi răspundea cu citate în versuri, fie din Petrarca, direct în italiană, fie din Ronsard, în franceză. Cine s-o mai înţeleagă?“. Fire romantică, ce să-i facă?

În primii ani la Bucureşti, Elisabeta şi-a construit un frumos palat în apropiere de Arcul de Triumf, însă curând a plecat definitiv la ţară, în judeţul Timiş. Astăzi, palatul din Bucureşti serveşte drept reşedinţă regală. Este locul în care regele Mihai se mutase în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi unde a semnat abdicarea sa, pe 30 decembrie 1947. În 1948, Elisabeta a fost nevoită să plece în exil, alături de întreaga familie regală. N-a mai revenit niciodată în România. S-a stabilit la Cannes, într-un apartament închiriat, unde a trăit din lecţii de pian. A murit la vârsta de 62 de ani, pe 15 noiembrie 1956, şi a fost înmormântată în Franţa.

Banloc, refugiul benevol al unei prinţese

Întoarsă în România, după despărţirea de regele George al Greciei, Elisabeta a constatat că nu se poate trăi la Bucureşti. Atmosfera era toxică pentru ea, căci dezvoltase o duşmănie ireconciliabilă cu Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea. Ca urmare, nu se înţelegea prea bine nici cu fratele ei, care o voia izolată de Curtea regală. Aşa că Elisabeta şi-a strâns renta viageră şi a cumpărat, cu 22 de milioane de lei, castelul Banloc, la 50 de kilometri de Timişoara, în apropiere de Deta. Aşa şi-a găsit, în sfârşit, liniştea.

Ultima epocă de aur a Banlocului

Foto: Castelul din Banloc, în anul 1906; sursa: Wikipedia

Moşia de la Banloc avea o istorie foarte veche, fiind atestată documentar pentru prima dată în 1400. În perioada otomană, aici îşi stabilise reşedinţa de vară paşa, pentru ca ulterior, moşia să intre în proprietatea unui ban croat, la decizia Mariei Tereza. Castelul a început să fie construit în 1750, iar câţiva ani mai târziu, a fost vândut grofului Lázár Karácsonyi. Parcul din jurul castelului, acoperind o suprafaţă generoasă, de zece hectare, a început să fie decorat de către nobilii maghiari cu specii rare de copaci şi plante exotice. Splendoarea moşiei de la Banloc a dăinuit, în ciuda faptului că în perioada Primului Război Mondial sârbii au purces la primele mari devastări ale proprietăţii. După război, castelul şi parcul au intrat în degradare, iar ultimul conte maghiar de la Banloc, Karácsonyi-Keglevich, a intrat într-o criză financiară care nu îi mai permitea să salveze moşia. Aşadar, în 1935, Banlocul a intrat în posesia principesei Elisabeta. Aceea a fost ultima perioadă de glorie, după ce au început renovările, sub grija directă a prinţesei.

Ceva pe placul Elisabetei

În vremea prinţesei Elisabeta, Banlocul ajunsese un castel de poveste, şi aici nu este niciun fel de exagerare şi nicio metaforă. O descriere minuţioasă a frumuseţii parcului şi a castelului din Banloc a făcut-o Ioan Mureşianu, în ziarul „Dacia“, în 1939: „La răscrucea aleilor veghează statui şi inscripţii lapidare romane, dăltuite în primele decenii după cucerirea Daciei, luate de la Sarmizegetusa, după cât mă lămureşte un studiu german de paleografie. Printre liniile de brazi, stă legat în cercuri şi cu rănile cimentate, unul din cei 100 de acaţi, aduşi din America sub Maria Thereza. Castelul îşi ridică zidurile cu linie gotică îndulcită, cu vârful de săgeată ascuţită, în faţa parcului. Sunt adăpostite aici o sumedenie de antichităţi, tablouri rococo, preţioase picturi în miniatură, sculpturi în marmoră, executate de celebri sculptori italieni şi o frumoasă colecţie de arme. O curiozitate deosebită o prezintă colecţia de caricaturi, mumia adusă din Egipt...“.

Prinţesa Elisabeta s-a mutat definitiv la Banloc, însoţită de numai două servitoare. În castelul său, departe de intrigile din Capitală, Elisabeta avea să îşi petreacă timpul făcând exact ceea ce îi plăcea mai mult: s-a dedicat artelor, îndeosebi picturii în ulei pe pânză, şi echitaţiei. În 1948, Elisabeta a fost forţată să plece în exil, iar averile i-au fost confiscate. Toţi angajaţii de pe moşia de la Banloc au fost daţi afară, iar bunurile au fost prădate – statuile din parc, sparte şi vasta bibliotecă, arsă. Aproape toate piesele de mobilier şi tablourile au fost furate de cine a fost mai rapid de mână. Până în 1956, castelul a fost sediul Gospodăriei Agricole Comune din zonă, apoi a intrat în administrarea Ocolului Silvic pentru următorii doi ani. Din 1958, a devenit, pe rând, casă de bătrâni, orfelinat şi, în final, şcoală pentru clasele I-X. 

Foto: Ruinele castelului din Banloc, în 2007; sursa: wikipedia

În anii ’90, Banlocul ajunsese o ruină. Şi aşa a rămas, deşi a fost clasificat monument istoric şi a existat o intenţie de a-l transforma în centru european de conferinţe. Nu s-a ajuns la nicio rezolvare. Casa Regală a României nu l-a revendicat, l-a lăsat în administrarea statului. În anii 2000, domeniul a fost concesionat pe o perioadă de 49 de ani de către primărie Mitropoliei Banatului, care intenţiona să-l folosească drept centru ecumenic. Orişicât, viitorul e în lucru: în iunie 2017, Sinodul Mitropolitan a aprobat cererea arhiepiscopului Timişoarei Ioan de a înfiinţa un centru social-cultural şi un schit pentru monahii pe lângă conacul de la Banloc.