În conştiinţa opiniei publice europene, şi nu numai, a rămas în amintire faptul că Germania şi Rusia/URSS au fost părţi esenţiale a două războaie mondiale pustiitoare care au generat suferinţe umane incredibile. Toate acestea în pofida faptului că exista o veche relaţie ruso-germană cu implicaţii profunde în transformarea Rusiei într-o ţară modernă, civilizată, cu o armată adaptată necesităţilor timpului. 

Referindu-se la diferenţa dintre Germania lui Otto von Bismarck şi cea a lui Wilhelm al II-lea, un diplomat rus scria, cu nostalgie, că „Marele Război” (1914 – 1918) a fost consecinţa inevitabilă a încurajării oferite Imperiului Austro-Ungar de către Germania, în politica ei de penetrare în Balcani, combinată cu măreaţa idee pangermană a unei „Europe de Mijloc” germanizate.

„Pe vremea lui Bismarck aşa ceva nu s-ar fi întâmplat nici în ruptul capului”, mărturisea diplomatul rus. Dintr-o asemenea convingere aveau să se nască nişte raporturi ruso-germane a căror înţelegere se dovedeşte a fi extrem de importantă pentru a înţelege prezentul acestei relaţii, fără a mai putea vorbi de viitorul acesteia. Un recurs la experienţa istorică se dovedeşte a fi plin de învăţăminte, mai cu seamă că ineditul din anumite clipe istorice uluieşte. 

În contextul dezarmării Germaniei, după înfrângerea din noiembrie 1918, discreta cooperare germano-sovietică s-a concretizat prin furnizarea de armament de diverse tipuri pentru nevoile Armatei Roşii, cât şi prin participarea efectivă a unui mare număr de ofiţeri şi specialişti germani la operaţiunile militare de pe frontul sovieto-polonez: 50 de ofiţeri germani s-au aflat în statul-major sovietic, în serviciul de informaţii şi în marile unităţi ale Armatei Roşii. În perioada mai – iunie 1920 au trecut prin Letonia spre Rusia un mare număr de ingineri militari şi tehnicieni, specializaţi în aeronautică militară, în scopul organizării acestui domeniu în Rusia sovietică.
 

Liderii Rusiei Bolşevice
 
Conform datelor publicate, în presa germană, s-au livrat pentru Armata Roşie un număr de 400.000 de puşti şi 200.000.000 de cartuşe, 85 de tunuri uşoare de câmp şi obuze, bucătării şi brutării de campanie, echipamente militare complete pentru infanterie şi cavalerie, materiale pentru telegrafie şi medicamente etc. La începutul anului 1921, în cadrul Reichswehr, s-a creat „Sondergruppe R”, denumită la Moscova „Vogru”. Prin intermediul „Vogru”, partea sovietică a primit comenzi privind livrarea de avioane şi artilerie grea pentru Germania. Prima comandă de 100 de avioane, 300 de tunuri de câmp, 300 de tunuri de calibru greu, 200 de mitraliere, 200 de automobile blindate a fost gata pe 24 septembrie 1924.
 

Militari germani la manevre în 1930
 
Colaborarea cu Reichswehr - scria G. Cicerin, ministrul sovietic de externe - prin «Vogru» este unul dintre cei mai importanţi factori ai politicii noastre externe”. Bilanţul acestei colaborări s-a concretizat, într-un singur deceniu, prin formarea a 120 de piloţi de vânătoare şi 100 de instructori ai Reichswehr, în baza de la Lipetsk, punerea la punct a unui tanc de 21 de tone (în 1937), graţie prototipurilor experimentate la Kama, desăvârşirea doctrinelor de luptă, în special utilizarea blindatelor în război, graţie marilor spaţii ruseşti. Alianţa dintre Reichswehr şi Armata Roşie a permis, după aprecierea generalului Hans Speidel, ca „sute de oameni să-şi depăşească complexul de învinşi”.
 

Presa americană despre înţelegerea sovieto-germană. Ediţie a publicaţiei „The New York Times” din 24 august 1939
 

Întâlnire Molotov - Ribbentrop - 28 noiembrie 1940
 
Compromise grav ca urmare a declanşării atacului german împotriva Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941, relaţiile sovieto-germane vor consemna, totuşi, în mod miraculos, numeroase încercări de tatonare a unei posibile păci separate între Germania şi URSS pe întreg parcursul celui de Al Doilea Război Mondial. 
 

Hitler (centru), omul care a acceptat negocierile secrete cu sovieticii
 
La 14 decembrie 1942 se va desfăşura prima întâlnire între diplomatul german Peter Kleist, un apropiat al ministrului von Ribbentrop, şi omul de afaceri Edgar Klauss care se afla în relaţii foarte bune cu ambasada URSS din Suedia. Edgar Klauss era un evreu care lucra pentru Crucea Roşie la Stockholm şi, totodată, pentru Abwehr având acoperirea de om de afaceri din spaţiul baltic.
 
Amiralul Wilhelm Franz Canaris (foto dreapta) ordonase ca Edgar Klauss să menţină deschise legăturile cu ambasada sovietică din Suedia, respectiv cu Alexandra Kollontay, o veche prietenă a lui V. I. Lenin, pe care omul de afaceri baltic o cunoscuse prin intermediul unei cunoştinţe slovene comune. Era începutul unei relaţii care avea să pună în dificultatea comunitatea de intelligence occidentală în a înţelege şi anticipa mutările din relaţia sovieto-germană, respectiv o pace separată pe Frontul de Est. Serviciul de Informaţii francez va consemna pe 12 iunie 1943 faptul că „Stalin ar putea fi tentat de această soluţie din cauza dezacordurilor care există pe plan politic între el şi Aliaţi”. La 31 august 1943, serviciul de informaţii francez consemna, totuşi, existenţa unei fisuri „în Germania între statul major (dornic înainte de toate de a stabili un compromis cu puterile anglo-saxone) şi partidul care pledează pentru o apropiere cu URSS”.
 

Alexandra Kollontay, o veche prietenă a lui V. I. Lenin
 
În pofida tatonărilor ambelor părţi, Hitler a refuzat ca diplomatul Peter Kleist să se întâlnească cu vice-ministrul sovietic de externe, Dekanozov, care urma să se afle la Stockholm în perioada 12 – 16 septembrie 1943. După ce Hitler a refuzat categoric să mai negocieze, Kremlinul a informat guvernul Statele Unite cu intenţia de a-i impresiona pe Aliaţii Occidentali, şi de-a influenţa viitorul relaţiilor sovieto-anglo-americane, despre existenţa acestor tratative. Întâlnirile dintre Peter Kleist şi Edgar Klauss se vor desfăşura şi în cursul lunii octombrie 1944. La 8 octombrie 1944, Peter Kleist va fi rechemat la Berlin de către ministrul von Ribbentrop care a comunicat că nu mai acceptă să negocieze decât dacă sovieticii vor trimite negociatori. La 9 octombrie 1944, Peter Kleist va părăsi definitiv Stockholmul. De precizat că „Misiunea Kleist” s-a născut ca urmare a faptului că unii dintre liderii importanţi ai regimului naţional-socialist şi ai „Schwarze Kapelle” (organizaţia celor care vor pune la cale lovitura din 20 iulie 1944) considerau că politica naţional-socialistă a comis o greşeală capitală trimiţând armata Reich-ului pe frontul răsăritean astfel încât o pace separată semnată cu Rusia ar constitui, prin urmare, un act de salvare a Germaniei şi că, totuşi, „nu există decât o singură cale deschisă viitorului său: să reînnoade cu Rusia relaţii de prietenie, asemănătoare celor din epoca lui Bismarck, să reia relaţii normale cu Anglia şi să aştepte reînvierea conflictelor istorice între anglo-saxoni şi slavi”, deoarece numai atunci „Germania va putea juca din nou, cu maximum de beneficii, rolul său de factor de echilibru”.
 
Tulburătoare aceste reflecţii politice şi geopolitice, urmate de o serie de acţiuni concrete, în plin efort militar pentru zdrobirea Reich-ului ce se voia trăitor cel puţin 1.000 de ani.
 
(Va urma)