Haremul din Bucureştiul fanariot era zona dedicată exclusiv Primei Doamne, cu saloane de primire, cu divanuri de lăfăială, cu mese scunde şi acareturi diverse, ca în tabloul de mai sus, semnat de Liotard - călător prin Balcani. Aici îşi petreceau ziua prinţesele, prietenele şi însoţitoarele Doamnei, care la vremea aceea era Zoe Moruzi. Se probau rochii, se încercau noile cosmetice şi bijuterii. Aici se citeau Erotocritul, revistele franţuzeşti, almanahurile greceşti şi mai ales teatru, citit pe replici ori Fabulele lui La Fontaine. Plus Voltaire. Rousseau. Este perioada revoluţiilor, când Riga, poetul, împarte manifeste pe străzi şi predă franceza la Academia Domnească.

Iar la uşile haremului stau flintaşii, unii lângă perdele, alţii la scări sau în faţa ferestrei, iar între aceştia se află şi Barbu, un bărbat plin de vise. Slujba i se potriveşte ca o mănuşă, pentru că poate să se gândească la ale lui, privind strada, de la fereastră, făcându-şi planuri pentru acea seară. Nu mai trebuie să vă spun, pentru c-aţi citit titlul, Barbu e însurat, iar toate gândurile lui se leagă de femeia pe care-o iubeşte.

S-au împlinit doi ani de la nuntă, iar în acea dimineaţă, Barbu a primit cadou o eşarfă pe care o poartă sub fes. Vi-l închipuiţi! De fapt ştim exact cum se îmbrăca pentru că Moruzi şi-a făcut un tablou cu slujbaşii palatului: avea şalvari bogaţi, largi la glezne, de un roşu credibil, peste care purta anteriul muştar, larg, strâns în talie cu un şal de mătase. Peste toate avea un capot (chiar ăsta era termenul) subţire (mătase şi bumbac), în culori calde: mov, vernil, corai stins. Toţi angajaţii palatului purtau pantofi uşori, galben-muştar şi fes roşu. Iar sub acest fes, Barbu îşi legase eşarfa, încălcând protocolul. Evident avea mustăţi à la Anton Pann şi ochii adormiţi din cauza unui strop de hatâr rămas între gene. Gândurile lui se legau de un şirag de mărgele, hurmuz fin, cum se numeau pe-atunci perlele artificiale, pe care îl cumpărase de la mimilingiul palatului.

Zi de septembrie cladă, ca şi acum. Dar n-a avut norocul să stea la fereastră, pentru că Zoe, aflată în acea perioadă în care obişnuia să se plimbe pe lângă poarta poetului Ienăchiţă, a dat ordin să fie pregătită trăsura. Or, asta însemna că o parte bună dintre flintaşi o însoţeau la plimbare.

Atelajul zbura pe marginea Dâmboviţei, însoţit de soldaţii călări. (Partea asta n-o mai descriu, pentru că am făcut-o în Zogru).

 Întâmplare sau nu, Barbu a rămas în urmă, blocat în trafic,  şi pentru că se afla pe-aproape de casă, s-a gândit să-i facă o surpriză nevestei, să-i ducă mărgelele cumpărate. O idee nefastă, care ni-l arată fără imaginaţie practică.

Aşa cum anticipaţi, nevasta flintaşului era într-o întâlnire galantă. Privelişte dureroasă, descoperire care l-a umplut de obidă. În iatacul familiei, în patul lui, se lăfăia Petre, tot soldat, la Spătăria oraşului, un prăpădit, care era doar stegar, fără dreptul de-a purta armă.

Barbu i-a pus flinta în ceafă şi l-a dus la Agie, ridicând toată mahalaua din case.

Procesul a avut loc pe 6  octombrie, iar din consemnarea aprodului am aflat şi eu toate astea.  Cazul s-a judecat în Divan, iar rezoluţia a pus-o însuşi principele Moruzi. Doar v-am spus, Barbu nu era oricine, ci SPP-ist la harem. Respectiv, o primă înfăţişare a avut loc la Mitropolie, unde nevasta l-a rugat pe Barbu s-o ierte. Greşise, ce mare lucru, doar nu se aflau în Evul Mediu sau la Pocreaca, ci în lumea civilizată! Impresionat de argumentele ei, Barbu a fost de acord, dar aceasta nu însemna că se întorc acasă bine-merci. Femeia a făcut un document, în faţa mitropolitului, scriind negru pe alb că avea să-i fie fidelă flintaşului până la moarte. Jurământul ei a fost întărit cu blestem şi cu plata aferentă - căci orice blestem, contra cost,  se citea în biserică.

 Mitropolitul i-a scris domnului, povestindu-i cât de bine a mers împăcare, iar pe 6 octombrie, când Moruzi trebuia să parafeze toate acestea, şi-a dat seama că mai rămăsese ceva. Şi ca să nu spuneţi că numai femeile erau trimise la mânăstire, Petrică-amantul a fost surghiunit la Snagov, urmând să fie pedepsit exemplar. Asta însemna că, pe lângă traiul în mânăstire, la munca de jos, mai primea şi un număr însemnat de ciomege, de regulă, aplicate la tălpi.