Un ghem de contradicţii

Cred că primul şi cel mai important lucru ce trebuie spus despre consistenta carte „Hrusciov - Omul şi epoca sa“, scrisă de William Taubman, apărută în 2003 în limba engleză şi recompensată cu premiul „Pulitzer“, tradusă în româneşte de Dan Cristea şi publicată în 2017 la editura bucureşteană „Meteor Press Publishing“ (960 de pagini), este că impresionează prin calitatea, minuţia şi amploarea documentării.

Ce poate fi mai relevant în acest sens decât detaliul că, în ediţia lui în româneşte, volumul are în jur de 100 de pagini de note bibliografice cărora li se adaugă un mai mult decât util indice de nume?

Taubman a cercetat arhive, a profitat de desecretizarea, fie ea şi numai temporară, a unora dintre arhivele, altminteri mană cerească prin informaţiile conţinute, ale CC al PCUS, a parcurs sumedenie de volume de amintiri, memorii, de comentarii de politologie, de cercetări de sovietologie. A citit şi făcut fişe din studii de primă mână apărute în reviste academice de consolidat prestigiu, a parcurs critic Memoriile personajului cărţii, ale altor martori ai vremii, a intrat în dialog cu mulţi dintre apropiaţii ori inamicii fostului lider sovietic, cu membrii familiei sale care încă mai supravieţuiesc.

A izbutit astfel să intre în posesia a suficiente date care i-au îngăduit conturarea unui tablou veridic al vieţii politice sovietice din cele mai înalte cercuri ale puterii. Cercuri în care dominante erau subordonarea, aprobarea necondiţionată a deciziilor celui în ale cărui mâini era concentrată puterea absolută, aprobare care intervenea chiar şi atunci când mai toată lumea ştia că hotărârile sunt greşite, teama, nesiguranţa, şuşotelile în taină. E drept, puterea lui Hrusciov a fost incomparabil mai mică decât aceea de care a dispus discreţionar Stalin. Aşa după cum arăta în Memoriile sale fostul ambasador al URSS la Washington, Anatoli Dobrînin, Hrusciov nu putea lua de unul singur toate deciziile majore vizând politica externă a ţării. Adesea, secretarul general al partidului trebuia să facă faţă opoziţiei ori reproşurilor pe faţă ale unor vechi membri de partid şi ai nomenclaturii. Tocmai de aceea, ori de câte ori s-a ivit ocazia, Nikita Sergheevici a operat schimbări de personal. Hrusciov a fost o personalitate ezitantă, adesea era părăsit de încrederea în sine, suferea de depresii.

Poate tocmai din cauza unei accentuate instabilităţi psihice a luat decizii contradictorii. A operat o destalinizare incompletă, după câteva momente de ezitare a ordonat reprimarea rapidă, fără milă, în stilul şi cu metodele unui stalinist feroce, a Revoluţiei din Ungaria 1956. Era ba amabil, ba mitocan de-a dreptul cu liderii occidentali. A fost la originea unor crize serioase precum cele de la Berlin şi din Cuba. Îşi făcea un titlu de glorie din educaţia precară, un detaliu care însă nu îl împiedica deloc să se socotească îndrituit şi abilitat să ia decizii în orice domeniu. Cel preferat fiind agricultura. Aventurismele sale aveau să coste scump economia URSS. Era când încercat de un acut complex de inferioritate, când victima maniei grandorii. Când intimidat de forţa economică a Occidentului şi a SUA, când convins că URSS este în stare să recupereze rapid toate decalajele.

William Taubman a consemnat şi analizat atent toate acesta contradicţii.A descris în amănunţime şi bunele, şi relele lui Hrusciov. I-a subliniat primejdioasele extravaganţe, dar a evitat primejdia căderii în caricatură ori băşcălie. Deşi potenţialul de comic involuntar al fostului lider sovietic a fost unul mult peste medie şi a făcut istorie. Chiar delicii.

Aşa se face că avem la dispoziţie o monografie care încearcă să documenteze şi să explice ceea ce unora li s-ar fi putut părea un accident ori un miracol al istoriei. Adică ascensiunea mai mult decât fulminantă a unui ins evident şters, fără charismă, deloc stăpân pe oratorie, pe strategii argumentative, frecvent nesigur pe sine. Provenit dintr-o familie săracă, neinteresată de educarea odraslelor sale, rămas până la sfârşitul vieţii sale cu grave carenţe la acest capitol. Interesant e că Nikita Sergheevici Hrusciov nu a făcut niciodată nici cel mai mic secret în privinţa originii lui sociale umile (aceasta era, la urma urmei, un titlu de mândrie pentru orice bolşevic, dar şi o garanţie de supravieţuire şi promovare ierarhică în rândurile nomenclaturii comuniste), tot la fel cum se dovedea mândru în a-şi afirma, chiar în mijlocul unor întâlniri majore cu cei mai importanţi lideri ai Lumii, precara lui educaţie.

Hrusciov, atras din tinereţe de idealurile marxist-leniniste, de felul în care au fost ele redimensionate de Stalin, a avut, până la un moment dat, o traiectorie de viaţă şi profesională previzibilă, în notă, cum se zice. În absenţa căreia nu i-ar fi putut fi imaginată ascensiunea ulterioară. A acceptat fără să crâcnească aproape toate misiunile încredinţate de Stalin, a avut funcţii de calibre şi importanţă felurite în cele mai diverse zone ale Uniunii Sovietice (îndeosebi în Ucraina), a fost adus la Moscova, retrimis „în teritoriu“, după cum voiau capriciile Tătucului. I-a trecut foarte adesea pe lângă urechi glonţul. Era frecvent ironizat de Stalin. Batjocorit de-a dreptul. Fascinat de personalitatea acestuia, Hrusciov i-a stat servil în preajmă, multă vreme i-a fost o veritabilă umbră. Mai nici unul dintre colegii lui nu i-a arătat preţuire autentică. Cu toate acestea, a manipulat pe toată lumea şi după moartea din martie 1953 a lui Stalin s-a dovedit învingător în lupta pentru succesiune.

Părea că va continua neabătut linia stalinistă. Şi cu toate acestea în 1956, la celebrul Congres al XX-lea al PCUS, a dat citire antologicului Raport secret care a dezvăluit nu numai delegaţilor aleşi pe sprânceană, nu doar lumii comuniste, ci întreg Mapamondului natura criminală a unui lider.

Sigur, Hrusciov nu a vorbit niciodată despre natura criminală a comunismului înţeles ca utopie devastatoare ce a grevat sinistru un întreg secol. Nu putea să o facă. Nu numai fiindcă a rămas până la sfârşitul vieţii, chiar şi după eliminarea lui forţată de la conducere, un comunist convins. Ci şi pentru că la multe dintre decizii Hrusciov a fost parte, fiindcă el însuşi, după ce a izbutit să îşi consolideze puterea în partid şi să deţină funcţiile politice şi guvernamentale cele mai importante în ierarhia Uniunii Sovietice, a comis fărădelegi, abuzuri, a agreat, cultivat, încurajat cultul personalităţii sale, a ajuns să se creadă infailibil. În 1962, pe nepusă masă, Hrusciov a reactivat ostilităţile cu umbra, cu fantoma predecesorului său la conducerea PCUS. Aceasta în pofida ori, poate, chiar datorită faptului că era încercat de sentimente complexe faţă de Stalin. Reactivarea aceea explică acceptul dat în vederea publicării nuvelei lui Soljeniţin, O zi din viaţa lui Ivan Denisovici. Nu a mers însă nici cu un singur pas mai departe. Nu a îngăduit, de pildă, tipărirea acuzatoarei cărţi Al treilea cerc. A stopat vântul de libertate care i-a amăgit, la un moment dat, pe scriitorii şi artiştii din Uniunea Sovietică. A fost un ghem de contradicţii. Remarcabil surprinse de subtilul condei al lui William Taubman.

William Taubman - Hrusciov. Omul şi epoca sa; Traducerea Dan Criste; Editura Meteor Press, Bucureşti, 2017