Romanul unui poet: Nicolae Dabija

Nu-mi place literatura penitenciară. Asta nu însemnă că o ignor. Prefer, însă, distopiile. Ba, chiar, până la 1990, fiindu-ne nouă total interzis, inaccesibil acest gen de literatură – cel cu referire  la nenorocirile comunismului - îl percepeam doar din lecturile de la Europa liberă. Nu discut despre „Amintiri din casa  morţilor”, Dostoievski situat afară din sistemul protestatar contemporan. El era cu Ţarul lui...

Aşa că, până în 1990, am luat contact mai degrabă auditiv cu o parte din opera lui Soljeniţân de la Europa Liberă. De alftel, mărturisesc, aveam o ”brumă” de idee despre acest gen, graţie poetului Florentin Palaghia  care mi-a împrumutat cele opt volume din ”În preajma revoluţiei”,  fabulosul roman autobiografic al marelui şi pe nedrept - uitatului politician şi om de cultură Constantin Stere. Adesea mi-am întrebat studenţii basarabeni de la facultatea de jurnalism dacă l-au citit. ”Nu, a fost răspunsul. Nici nu am auzit de el.” Oare ce face intelighenţia basarabeană contemporană, nu-l asimilează pe marele om?

A! Am omis celebrul film ”Pocăinţa”, a lui Abuladze, pe care l-am văzut prin 1988 pe o casetă video  - samizdat, dublat de două ori, din gruzină în rusă, din rusă în română,  nu de implacabila şi simpatica doamnă Nistor - film de referinţă în temetica lagărelor sovietice, fiindcă venea din interior.

Adesea ele, subiectele penitenciare, sunt incomode, vulgare, primitive exagerat olfactive, greu de suportat.

De ce nu-mi place acest gen de literatură? Recunosc, dintr-un  ruşinos sentiment burghez, jenant, de confort. Adesea ele, subiectele penitenciare, sunt incomode, vulgare, primitive exagerat olfactive, greu de suportat. Mie unul îmi atacă bila. În plus, după o noapte petrecută fără chirie la penitenciarul Jilava, am uitat de rănile pricinuite de  violenţa  miliţienilor imbecili, dar  memoria mea nu se va elibera în veci de mirosul acela din  puşcărie. Căci, una e să aspiri pe nări, prin pori, fie şi imaginar, rufăria, dessous-urile, lenjeria,  jartierele imoralei Emma Bovary, să i te vâri în budoarul ei parfumat, şi alta duhoarea din puşcăriile siberiene. Este, dacă vreţi, perceperea disconfortului literar de către un înrăit, înrobit hedonist, plezirist al lecturii. Repet, prefer distopiile. Mi se par mult mai septice.

Cu acestă prejudecată  am purces la lectura romanului ”Tema  pentru acasă”, pe care l-am  primit în ianuarie 2013, cu prilejul participării la Festivalul literar de la Mizil, cu dedicaţie, de la poetul basarabean -  eu aşa-l ştiam - Nicolae Dabija. La fel ca unul din referenţii cărţii, academicianul Mihai Cimpoi, am fost surprins de trecera bruscă a diafanului poet, a militantului român, direct la roman. Şi, încă la unul deloc graţios  - repet obsesia-mi - de o olafactivitate frizând pestilenţialul. Căci, asta emană orice lectură referitoare la celebrele Gulaguri şi puşcării în general. Să regret faptul că, iată, am ajuns să fac unele lecturi nu numai cu mintea şi ochii, dar şi cu nasul...

Este un roman penitenciar graţios, străbătut de mirosul dulce al unei iubiri incredibile, aproape inumană.

Poetul Dabija a scris un roman fabulos. Cum numai un poet îmbrăcat vremelnic cu blană de prozator poate produce. Căci, de ceea ce m-am temut  mai tare, naturalismul acela urât mirositor al puşcăriilor, aproape că nu există. ”Tema pentru acasă” prezintă mizeria umană cu o duioşie desăvârşită. O mizerie ce ţine de diafan. Este un roman penitenciar graţios, străbătut de mirosul dulce al unei iubiri incredibile, aproape inumană. O iubire prometeică. Eterală. Aparent evanescentă. Cvasi-imaterială. Metafizică... dar de o forţă  zeiască. Dumne...zeiască.

Inevitabil, am  comparat romanul lui Dabija cu cel siberian al antecesorului său C. Stere. Căci, la povestea marelui  politician răzbat alte sentimente şi idei: o demnitate în faţa mizeriei, o experienţă politică juvenilă, la 16 ani, o tinereţe călcată în picioare de regimul ţarist pentru nişte convingerile ”stângiste” ale narodnicismului. Şi, toate suportate pentru un singur deziderat: să ajungă la el acasă. În regatul România...

Apoi, romanul lui Dabija are o simplitate şi o prospeţime a limbii parcă de la începuturile lumii româneşti. Încă o dată mi se confirmă o teorie  personală, taxată de unii ca prejudecată: aceea că basarabenii români cu drag de România - căci mai sunt şi rămăşiţe colaboraţioniste, cozi de topor kaghebistoide -  reuşesc să conserve multe dintre obiceiurile, cântecele şi, mai ales, limba română cu tentă moldavă. O limbă veche ”sfântă” şi curată ”ca un fagure de  miere”. O limbă care la ea acasă, în România, azi se rupe de matcă, se disipează, se dizolvă, se europenizează sub terorea anglo-saxonă, în barbarisme, neologisme snoabe şi inutile, anglicanisme şi, mai ales, ţigănisme; o limbă cu o tonalitate  tot  mai orientală şi mai străină de melosul ei primar. Pe scurt, o păsărescă letală pentru identitatea noastră.

”Tema pentru acasă” este un roman de premiul Nobel!

Dar cred că am greşit încadrând ”Tema  pentru acasă” la literatura  penitenciară. Căci, dincolo de temele deja cunoscte ale florei intelectualiste din gulaguri zugrăvită magistral de Soljeniţân; dincolo de  portretul caricaturizat al stalinoidului colonel Kudreavţev, aminal ce pare că e fictiv şi nu e... şi în faţa căruia un tânăr de azi ar reacţiona precum consăteanul lui Marin Preda la vederea girafei: ”aşa ceva nu există !”; dincolo  de tentativele  mereu  eşuate de evadare, de câinii devoratori de carne umană, de tatuajele îndeobşte inutile, dar care aici salvează identitatea  unui copil; dincolo de lucruri citite, ştiute şi din alte lecturi, lagărul acela odios de  la Zarianka este doar un cadru, un pretext care să evidenţieze un lucru de-a dreptul creştin; dincolo de inadvertenţele, inadecvăriele  istorice, poate de unele greşeli privind cronologia, temporalitatea şi exactitatea istorică a unor date din roman, trebuie să fii un răuvoitor, un cârcotaş şi un nostalgic sovietofil ca să afirmi că nu-ţi place acest roman.

Dincolo de violenţa unor cârcoteli chiţibuşăreşti, local-basarabeneşti şi de unele invidii evidente, dar fireşti, ale confaţilor care mai se numesc şi ”conaţionali” şi care uită că romanul este o ficţiune -  a se lectura Llosa ”Adevărul minciunilor” - dincolo de umorile şi dimensiunile  hidoase ale răutăţii umane, romanul lui Dabija este un uriaş poem ce ne relevă un lucru simplu, omenesc: forţa iubirii.Triumful iubirii.                                                                    

Subscriu ideii lansată de Daniel Corbu care din start  i-a asigurat autorului pletora de contestatari grijulii: prin simplitatea şi sensibilitatea lui, prin mesajul lui pur ”Tema pentru acasă” este un roman de premiul Nobel!