Reactivăm ceea ce regretatul Vlad Georgescu denumea odinioară istorie de parastas, ne întoarcem triumfalist la o şcoală istorică cu rădăcini în secolul al XIX-lea, ajunsă la apogeu, cu toate deformările ei aferente, în vremea stalinismului naţional din timpul domniei lui Nicolae Ceauşescu. În valul acesta de efuziuni sentimentale, cred că lucrarea De la Dacia antică la Marea Unire De la Marea Unire la România de azi a istoricului Lucian Boia (Editura Humanitas, Bucureşti, 2018) se dovedeşte cum nu se poate mai utilă. Prin apelul implicit la realism pe care îl face, prin încercarea de demolare a unor prefabricate de gândire, a rămăşiţelor extrem de consistente ale unor aşa-zise minciuni pioase. Păstrând proporţiile, am putea spune că într-un volumaş care nu are mai mult de 100 de pagini, istoricul reface un demers asemănător aceluia, de mare impact, care a stârnit şi aprige contestări, şi elogii necondiţionate, reprezentat de cartea Istorie şi mit în conştiinţa românească, apărută pentru întâia oară tot la Humanitas, în anul 1997.

Volumul de acum, porneşte de la două premise. Prima e că România, crearea ei, înseamnă cea mai însemnată reuşită a românilor. Cea de-a doua rezidă în constatarea că România e absentă în dezbaterea istorică europeană. Motivul fiind acela că ne place să reîncălzim discursul naţionalist. Că încă ne simţim prea bine în sosul nostru propriu de mituri. Că ne complacem în sintagme meşteşugite. Nu tocmai exactă fiind chiar şi aceea care apare pe coperta cărţii. E vorba despre „Marea Unire“ şi aceasta fiindcă Marea Unire nu ar fi putut deveni posibilă fără unirea de la 1859.

În eseul lui de acum, profesorul Lucian Boia reia o seamă de teme, întrebări, dileme, minciuni istorice asupra cărora s-a aplecat în volume anterioare. Dacismul şi exagerările lui, Dacia şi mitul fondator, problema continuităţii şi a eludării totale a teoriei imigraţioniste (ca şi cum dacă nu s-ar vorbi despre ea, problema ar dispărea definitiv), cât şi cum de la Râm ne tragem şi cât de mare a fost amestecul românesc, Mihai Viteazul şi ce a însemnat actul înfăptuit de el la 1600 (atunci când „românii nu se gândeau încă la unire“), care e adevărul despre turci şi cât de mult rău ne-au făcut ei în realitate, care e adevărul despre resorturile opţiunii ca România să intre în Marele Război de partea Antantei şi cum au perceput decizia moldovenii şi basarabenii, cum a fost primită dar şi tratată Basarabia în anii în care a făcut parte din România Mare, cât de unitar a fost în realitate Statul naţional român, cum s-a produs pe alocuri românizarea, ce s-a întâmplat în anii feluritelor dictaturi şi cum am convieţuit cu comunismul. Oricât de neplăcut ar fi răspunsul la ultima întrebare din şirul de mai sus.

Nici în capitolele consacrate analizării, deconstrucţiei şi demitizării momentelor menţionate mai sus, profesorul Lucian Boia nu se afla tocmai la adăpost, însă în clipa în care a decis să exploreze „suprarealismul politic“ din ziua de azi cred că s-a plasat net în bătaia puştii. Rămâne de văzut şi cu ce rezultate în conştiinţele românilor care sunt încă o dată chemaţi să îşi privească, cu un plus de realism, istoria.

Lucian Boia - DE LA DACIA ANTICĂ LA MAREA UNIRE. DE LA MAREA UNIRE LA ROMÂNIA DE AZI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2018