Afară, pe frontispiciu, un banner uriaş îi avertizează pe francezii sau străinii care intră în templu:

„Roumanie. Des livres à venir, l’avenir des livres.”

E singurul afiş vizibil, cu cerul deasupra. Deja te-a fulgerat, de bine, pe dinăuntru. Salonul cărţii e în primul rînd un festival de titluri inteligente.  „Passeport pour deux infinis”, „L’Arme des femmes est sertie de mots”, „Microfictions, fictions majeures”. Un poet şi mare traducător de Pessoa, Dinu Flămând,  îmi va spune mai tîrziu că nici cel pe care l-am găsit anul trecut , cînd România a fost ţară invitată, n-a fost tocmai rău: „La Roumanie se livre.” Anul acesta în vitrina Parisului literar a fost invitată Argentina. Cortazar...Care ne-nvaţă încă, la o sută de ani împliniţi în cer, cum să facem ca ceasul să nu stea, timpul să se desfoaie în evantai, să răsară umbra unei femei, mirosul de pîine şi, mai ales, să n-avem teamă de moarte.

Am cules mai apoi alte mărunţişuri de cuvinte la standul României. Marta Petreu sună dumnezeieşte în franceză, ne răspăluieşte sufletele împietrite cu stilul ei abraziv şi muzical. Romanul i l-a tradus Florica Courriol iar poezia Linda Maria Baros. Magda Cârneci ne urcă şi ne coboară în Chaosmos, Basarab Nicolescu se aprinde şi ne ceartă splendid: omenirea a luat-o razna, urmele pe care le lasă prin consumism şi tehnolgie, nu se vor şterge din arhivele geologice ale planetei  preţ de milioane de ani. George Arion vorbeşte acum şi pe limba lui Molière, tradus impecabil de Sylvain Audet- Găinar, despre  tensiunile istorice dintre români şi ruşi , într-un pasionant roman de spionaj. Luca Niculescu ne pune pe gînduri: care e partea de ficţiune din comentariul unui jurnalist sportiv? Roxana Mărăcineanu, prima campioană mondială a Franţei (!) la nataţie în 1998, crede că ceea ce reuşesc jurnaliştii sportivi de talent este să dea, în cuvinte, sens performanţei...

Oameni care stau faţă în faţă, dezbat, vorbesc din cărţi, se duelează şi se provoacă, rîd din cuvinte, sclipesc în cuvinte, se bîlbîie şi refac vorbele, schimbă lumea din cuvinte. În faţa urîtului şi a spurcăciunii, a singurătăţii şi a ticăloşirii, nu avem decît cuvintele ca monedă de schimb. Cele mai crunte războaie, cele mai frumoase iubiri sunt cele purtate de cuvinte.

Într-un colţ,  Ştefan Popa Popas face portrete la minut, e coadă ca la pîinea caldă, altădată. O fată cu ochi de cărbune moale, Ionela Pintea, îşi admiră crochiul şi nu-i vine să creadă : e la Paris, la Salonul cărţii! De cinci luni lucrează într-o fabrică din Meaux, asamblează piese de automobil. „Am crescut la ţară, lîngă Bîrlad, am terminat ecologia la Iaşi, am lucrat un an ca ospătar în Italia. E greu, e muncă fizică, dar mi-e bine în uzina de la Meaux” rîde copila care nu se teme să pună cuvinte simple pe viaţa ei romanescă, de tînăr român înghiţit de o Europă primitoare şi nemiloasă. Şi-a luat portretul şi s-a pierdut în mulţimea dintre standuri, căutîndu-şi probabil cartea care să-i schimbe viaţa.  

Exact aşa, de ce ne călcăm unii pe alţii pe picioare într-un spaţiu de 300 de m2,  împărţit în alveole de cărţi, de ce ne lungim gîtul ca să-l zărim o clipă, pe el, scriitorul, unul din cei 3500 invitaţi?

Pentru că odată, undeva, cîndva, o carte ne-a schimbat viaţa. Sau pentru presimţirea că există undeva o carte care o va face.