Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (fragment)

Lumea pelerinilor români, într-o carte semnată Mirel Bănică

Patru ani, 22 de pelerinaje individuale, plus două pelerinaje în grup, cu microbuzul, la mănăstiri din Dobrogea, din împrejurimile Bucureştiului, de la Iaşi, Suceava sau Nicula. Rezultatul? O privire lucidă asupra universului pelerinajului, de la rândul de aşteptare la hrana rituală şi de la turism la religia polpulară.

Adevărate studii de teren, elaborate în urma discuţiilor cu persoane implicate direct şi indirect în organizarea pelerinajului, preoţi, jurnalişti, forţe de ordine, pompieri, comercianţi de obiecte religioase şi, desigur, pelerini. Rezultatul este un volum fascinant care abordează universul pelerinajului prin mai multe chei de interpretare: rândul de aşteptare, hrana rituală, femininul arhetipal, mass-media, politica şi pelerinajele, miracolele şi minunile, turismul, religia populară. Prin toate acestea, autorul – care afirmă flaubertian: le pèlerin, c’est moi! – ne dezvăluie o Românie profundă, reală, fără fard şi iluzii deşarte.

„Mirel Bănică ne-a dat un cuprinzator şi emoţionant portret colectiv al pelerinilor români creştin-ortodocşi din România ultimilor ani. Bibliografia despre pelerinaje se îmbogăţeşte cu o lucrare solidă de antropologie a practicilor religioase, construită ca un documentar riguros al observaţiei participative, completată de o secţiune teoretică asumat introductivă, dar în care întâlnim destule pasaje analitice utile şi întrezărim reflecţiile viitoare. În plus, cartea, o contribuţie preţioasă la fresca României profunde, e bine scrisă şi e captivantă ca un roman, având în acelaşi timp prospeţimea unui jurnal. Avem de-a face deci cu o reconstrucţie detaliată şi autentică, din interior, a unui întreg univers, atât cu mijloacele literaturii, cât şi cu cele ale ştiinţelor sociale.” (Sorin Antohi)

Cartea "Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană" a apărut la Editura Polirom, în 2014.

FRAGMENT

24 iunie 2013, ora 12.15. Procesiunea cu racla Sfântului Ioan cel Nou a pornit pe străzile oraşului Suceava. Lângă mine, pe marginea unei borduri mai înalte, se găseşte o femeie din Suceava. Poartă cu ea un buchet de sânziene, este îmbrăcată simplu, proaspătă pensionară. Îmi furnizează o mulţime de informaţii despre cum se va derula procesiunea, cât va dura, staţiile (opririle) acesteia etc. Bat clopotele, se aud cântările liturgice ale cortegiului care se apropie, mulţimea freamătă ca înaintea furtunii. „Ştiţi, domnu’, de zece ani tot vin la pelerinaj. Eu sunt femeie tare de felul meu, dar de fiecare dată când vine Sfântul aşa, pe stradă, îmi dau lacrimile, să nu vă mire dacă plâng”, rosteşte ea cu lacrimi în ochi, frământând jenată în mâini un şerveţel de hârtie. Sunt mulţi oameni la ferestre, la balcoane, mulţi dintre ei privesc ce se întâmplă prin intermediul aparatelor foto şi al camerelor de luat vederi.

În fruntea cortegiului se găsesc înalţii ierarhi care au oficiat slujba religioasă, prapori şi icoanele somptuoase ale Sfântului Ioan Botezătorul şi Sfântului Ioan cel Nou. Îmi atrage atenţia tânărul episcop Macarie al Europei de Nord. Uimit şi bucuros de ceea ce vede în jur, binecuvântează mulţimea cu gesturi largi, are o lumină caldă în ochi, pare să fi intrat în comunicare directă cu masa de pelerini şi privitori din jur. Nu mă pot opri să nu mă întreb, poate şi din cauza experienţei mele anterioare a „exilului academic” din Elveţia, Franţa şi Canada, de ce ierarhii români din Occident sunt altfel, au un stil uman şi liturgic parcă mai apropiat de popor, mai legat de trăirea lor, ca în primele veacuri ale creştinismului. Zgomotul sacadat de toacă sporeşte nerăbdarea şi excitaţia mulţimii. Iată, apare şi racla, aşezată pe un fel de cadru de lemn, înalt, purtată de şase preoţi-călugări. Spaţiul dintre ei este suficient de mare pentru a permite trecerea pelerinilor pe sub raclă; de altfel, acest obicei al trecerii pe dedesubtul instalaţiei sacre constituie specificul cel mai important al pelerinajului de la Suceava. Preoţii care poartă racla sunt dublaţi, de o parte şi de cealaltă, de un cordon de jandarmi voinici. Bărbaţii îmbrăcaţi în albastru se ţin de centură unul pe celălalt, adevăraţi luptători de sumo. Aşezaţi în forma literei „V”, cu unghiul ascuţit în faţă ca un plug de zăpadă pentru a mătura, la propriu, mulţimea care le stă în cale, ei sunt de fapt cei care imprimă forţă şi dinamică acestui ritual religios care va lua în braţele sale tot suflul lumii şi al existenţei noastre. Doar acţiune, emoţie, dărâmarea ordinii stabilite dintr-o societate, modul în care oamenii încearcă să tălmăcească lumea, atunci când religia şi magia se amestecă, iar graniţa dintre religia populară şi cea „oficială” se estompează. 

nevoia

Oamenii din cortegiu aruncă cu flori de sânziene deasupra raclei şi a purtătorilor ei, o ploaie de buchete mici, galbene. Cele care şi-au ratat ţinta şi ajung pe jos sunt adunate de mulţimea care le aruncă iarăşi peste raclă. Străzile oraşului au devenit un fel de canion, malurile sunt formate din oameni care stau ciorchine unul peste altul şi nu au altceva în gând decât a intra la locul şi momentul oportun în cortegiu în vederea trecerii pe sub raclă, repet. Or acest lucru nu este posibil decât în timpul staţiilor pe care le facem în faţa bisericilor istorice din Suceava (Învierea Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Gheorghe-Mirăuţi şi altele) sau în timpul deplasării, în ritm alert. Cinetica cortegiului este una spectaculoasă, s-au creat două fluxuri pelerine, unul circular, care intră prin faţa raclei, iese prin spatele ei, apoi revine la loc, la fel ca liniile de câmp electromagnetic dintr-o bobină, şi fluxul pelerinilor din spate, sute de persoane, care împing totul cu putere din urmă, distrugător. Toţi sunt dornici să ajungă cât mai în faţă, pentru a trece pe sub racla Sfântului Ioan. Oarecum din întâmplare, mă găsesc la mică distanţă în spatele raclei, doar la câţiva metri, mărturisesc că trebuie să mă folosesc de toată forţa fizică pentru a-mi menţine locul. Îi pot vedea foarte bine pe jandarmii legaţi unul de celălalt prin puterea braţelor care mătură mulţimea din cale, iar şeful lor, un locotenent cu un spate la fel de lat ca cel al lui Arnold Schwarzenegger din seria Conan Distrugătorul, strigă sacadat: „Închide dreapta, atenţie la stânga, închide faţa”. Cortegiul se opreşte pentru o clipă, un grup de tineri dau năvală, ascunşi între două maşini parcate pe trotuar, riscă să strice echilibrul circular, situaţia este remediată de jandarmi care „închid” rapid partea dreaptă a cortegiului, oamenii ţipă, dar sunt fericiţi şi emoţionaţi, se vede clar că nu-şi mai aparţin. Ritualul îşi arată acum faţa halucinogenă, legată de nevoia de pierdere a controlului a fiinţei umane, starea secundă de „peste măsură” a existenţei. La rândul meu, încep să fiu prins în acest joc, intru în acţiunea generală, nu-mi mai aparţin. Aici nu se poate participa pasiv, cu carnetul de note în mâini sau cu aparatul de fotografiat în jurul gâtului, în căutarea distanţei optime, pentru că nu mai există distanţă, ci doar descoperirea divinului şi sacrului, în egală măsură. Niciodată nu am înţeles mai bine ca acum că de fapt religiozitatea şi religia nu trebuie niciodată confundate.

O bătrână mică, uscată ca o prună de iarnă, apărută de niciunde, mă roagă să o ţin de mână să nu-şi piardă echilibrul. Ceea ce şi fac, fără a pune prea multe întrebări. În mână cealaltă poartă un buchet de trandafiri roşii, din soiul trandafirilor căţărători, cu petale fine şi miros suav. Buchetul este legat solid, cu sfoară, femeia îşi ia avânt şi-l aruncă peste raclă. Îmi dă drumul la mână, nu înainte de a apuca să-mi spună că „acum patruzeci de ani, când eram tânără, lucram la fabrica de celuloză şi hârtie din Suceava. Am avut un accident de muncă, am fost operată la mâna dreaptă, medicii au spus că trebuie să-mi taie mâna, dar eu nu am vrut. Am venit să mă rog la Sfântul, el m-a lăsat întreagă, el este medicul meu de familie!”. Femeia rămâne mult în urmă, se pierde în mulţimea asudată, eu continui să merg în spatele raclei, furia pelerină parcă s-a mai domolit pe măsură ce avansăm spre centrul oraşului. Sunt foarte multe familii rrome care merg chiar în urma raclei şi acolo au rămas de la începutul şi până la sfârşitul pelerinajului. Au „trecut” de mai multe ori pe sub raclă; un tânăr rrom de nici 20 de ani, pantaloni negri, cămaşă albă, ţine în pumn un mic mănunchi de firicele aurii smulse din mers din marginea veşmântului negru pe care este depusă racla. Îl arată fericit celor din jur, familia îl îndeamnă să mai aducă şi altele, revine după câteva minute şi mai asudat decât înainte, dar fericit, cu câteva noi fire aurii ca trofeu. La rândul meu, întreb „la ce sunt bune firele astea, ce se face cu ele?”. Puţin surprins, îmi spune că „sunt de noroc, de boală, bune la toate”.