„Jurnal de sfârşit de ciclu (1989-1992)“ şi „Jurnal torinez“  (1978) de Vintilă Horia, într-o ediţie specială

În seria de autor Vintilă Horia de la Editura Vremea, a apărut „Jurnal de sfârşit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez 1978“, de Vintilă Horia. Adevărul.ro publică fragmente din volum şi prefaţa cărţii, "Jurnalul inediar al lui Vintilă Horia:1989-1992", semnată de Cristian Bădiliţă.

Prefaţă de Cristian Bădiliţă

Cine caută găseşte. Memoriile unui fost Săgetător n-a fost singura surpriză pe care mi-a rezervat-o Vintilă Horia după moarte. Câteva luni după apariţia Memoriilor aveam să descopăr, tot cu ajutorul fiicei sale, Cristina Horia, un eseu inedit, în franceză, La croix/Crucea, publicat între timp la editura Vremea, iar la începutul lui 2017, un Jurnal inedit, de cinci sute de pagini dactilografiate, redactat în română. Nu ne miră uşurinţa cu care politropicul escritor rumeno mânuia patru limbi, începe să ne sperie însă amplitudinea operei sale. Exilat confruntat cu numeroasele griji, sâcâieli, probleme ale vieţii cotidiene, familist „cu normă întreagă”, având doi copii de crescut, universitar şi conferenţiar neobosit, Vintilă Horia a lăsat în urmă câteva zeci de cărţi memorabile, plus mii de articole risipite în reviste europene şi sud-americane (Spania, Franţa, Italia, Germania, Portugalia, Chile, Argentina, revistele exilului românesc et j’en passe). Generaţia viitoare de cercetători va avea enorm de scotocit pentru a reconstitui măcar jumătate din icebergul literar şi publicistic. În această ordine de idei salut aportul decisiv al Silviei Colfescu, directoarea Editurii Vremea, care, în doar un an şi jumătate, a publicat zece volume ale sau despre marele Exilat din Villalba.

Revenind la Jurnalul de faţă, el poartă un titlu guénonian, ales anume de autor: Jurnal de sfârşit de ciclu, şi cuprinde notaţii de-a lungul a trei ani şi câteva zile: 1989-1990-1991 plus şase pagini din 1992, anul morţii scriitorului.

E un Jurnal-eseu, după modelul celui din anii 1960, Jurnalul unui „ţăran de la Dunăre”, tradus şi el de curând. Vintilă Horia preferă povestea notaţiei scurte, desfăşurarea gândului în volute, nu schiţarea lui seacă, aşa cum procedează, de pildă, Eliade.

În acest sens, Jurnalele îi continuă opera eseistică şi romanescă, acestea din urmă, de factură metafizic-apolinică, nefiind „epice”, „narative”, ci ritual-metafizice. În general literatura lui Vintilă Horia trimite mai degrabă la un ceremonial sacru decât la o „artă” profană, la un „meşteşug”.

Jurnalul românesc debutează exact în aceeaşi zi (ianuarie 1989) când autorul încheiase Journal de la fin cu cycle, adică un jurnal francez întins pe doi ani de zile: 1987-1988, ce ar fi urmat să apară (dar n-a fost să fie) la o editură din Lausanne.
El conţine o sumă de informaţii importante despre geneza şi destinul unor cărţi (aflăm, în sfârşit, cum şi unde au fost redactate Memoriile); exasperări în legătură cu soarta României, reintrată în zodia comunismului după o revoltă sângeroasă; convingeri „metapolitice” (adesea însă teribil de politizate) ale autorului; reverii şi amintiri din copilărie şi adolescenţă; reflecţii despre autori, universitari, medii intelectuale şi teologice din Occident; portrete ale unor exilaţi români; scene de familie etc. Impresionează vastitatea orizontului de interese, precum şi fermitatea opiniilor. Ca teolog nu pot fi de acord cu poziţia lui faţă de reforma catolicismului adusă de Vatican II (conciliu al deschiderii şi al reînnoirii în sens patristic, nu cum îl înţelege V.H., împreună cu „radicalii tradiţionalişti”). Dar nici nu pot să nu admir cavalerismul şi, în bună măsură, legitimitatea unei asemenea poziţii. Jurnal de sfârşit de ciclu reflectă atitudinea unui anti-comunist visceral, a cărui viaţă a fost deviată, încă din tinereţe, de acest regim. Nu i se poate reproşa Victimei că-şi detestă Călăul. De aici o anumită îndârjire, un fundal monomaniac în interpretarea istoriei contemporane şi a instituţiilor occidentale.
Un alt nivel al Jurnalului îl reprezintă opera scriitorului. În ciuda diferenţei de „stil”, Jurnalul de sfârşit de ciclu rezonează cu Fragmentele de jurnal ale lui Mircea Eliade. Prin aceste două capodopere ale genului, cititorii români de azi (şi mai ales de ieri) îşi pot face o idee despre nivelul la care se afla elita adevărată a culturii noastre în anii 1960-1990. Eliade şi Vintilă Horia aparţin, „cu arme şi bagaje”, elitei culturii mondiale, se mişcă la etajele ei superioare, acolo unde „intelectualii” din interiorul României ceauşiste tânjeau zadarnic să ajungă. Poate şi de aceea numele marilor Exilaţi sunt încă boicotate de fostele-actuale „primadone” locale, obişnuite cu succesul facil, dar incapabile să răzbată acolo unde Eliade şi Vintilă Horia (plus alţii, prea numeroşi pentru a fi citaţi aici) au răzbătut încă din anii 1950-1960.

O carte de şapte sute de pagini, densă, captivantă, pe alocuri răscolitoare, impune o Prefaţă cât mai scurtă. Voi adăuga doar faptul că a edita opera cuiva nu înseamnă a-i împărtăşi convingerile politice sau religioase, a-l venera sau a-l sanctifica.

Am editat acest Jurnal din respect faţă de memoria lui Vintilă Horia, pe care l-am cunoscut personal şi pe care-l preţuiesc enorm ca romancier; dar mai ales din respect faţă de cultura română adevărată (minoritară, dar existentă), nu cea improvizată şi provizorie de astăzi. Recuperarea operei lui Vintilă Horia e foarte importantă pentru generaţiile de români crescute, din păcate, cu sferto-adevăruri, sferto-valori, sferto-reviste şi sferto-manuale. Vintilă Horia ne-a lăsat o operă întreagă, de nivel mondial, şi doar pe urmele unor scriitori ca el ne putem salva de mediocritate, de provincialism, precum şi de complexele aferente.
Cu prilejul centenarului din 2015 am organizat, la Biblioteca Judeţeană din Craiova, un colocviu ale cărui Acte au fost publicate, la Editura Vremea, sub titlul În căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă Horia.
Aproape nimeni, din presa românească, n-a discutat despre acest colocviu şi despre acest volum. S-a declanşat însă o adevărată „ţiganiadă”, cu iz de comunism stalinist, în marginea atribuirii, de către primăria Segarcea (în ultima zi a colocviului nostru), a unui titlu de „cetăţean de onoare”. Cu sau fără acel
titlu (eu însumi am fost rezervat cu privire la rostul său), Vintilă Horia rămâne acelaşi mare scriitor mondial, citit şi preţuit de elita elitei, ignorat de ignoranţi şi detestat de secături care, în paranteză fie spus, ar trebui să se găsească după gratii (sau măcar într-o chilie de mânăstire), în urma căderii comunismului, nu să continue să facă „ordine” în istoria noastră recentă (Prefaţă de Cristian Bădiliţă, Livadă, 7 septembrie 2017, Prefaţă: "Jurnalul inedit al lui Vintilă Horia: 1989-1992" din volumul "Jurnal de sfârşit de ciclu. Jurnal torinez 1978", de Vintilă Horia, Copyright Editura Vremea).

FRAGMENT

Istorisind povestea cu Sfântul Vintilă, mi-a revenit în memorie întâlnirea epistolară cu un Breton „bretonnant”, cum numesc francezii pe cei atât de pasionaţi de originea lor celtică încât nu vor să ştie nimic de cea franceză. După cum am publicat, în 1966, Journal d’un paysan du Danube, în care, către sfârşitul cărţii, notam prima vizită la Pungin şi legătura numelui meu cu Sfântul şi cu vizigoţii, am primit o lungă scrisoare de la Auguste Le Flamanc  , deloc de acord cu teza mea. Vintilă nu era vizigot, ci de pură spiţă celtică şi însemna „bătrânul înţelept de pe malul râului”, sau ceva asemănător. Nu era pentru el nici un fel de îndoială. I-am răspuns, apoi am primit o carte scrisă de el înainte de război, intitulată Les Utopies prérévolutionnaires et la philosophie du XVIIIe siècle  , situată pe linia prost numită „reacţionară” a lui Augustin Cochin şi a lui Bernard Faÿ  , sau bine numită pentru că reacţionează împotriva tezelor oficialiste despre revoluţie, din care fac parte atât Michelet cât şi Victor Hugo. De altfel, atât Pierre Gaxotte  , înainte de război, cât şi Pierre Chaunu  , de curând, au pus lucrurile atât de bine la punct, încât nicio altă interpretare a secolului al XVIII-lea (ar fi de citat aici şi Paul Hazard  ) nu mai e posibilă, decât cea de tip tradiţional. Le Flamanc mă invita să mă duc în Bretania, ca să stăm mai mult de vorbă, la el acasă, atât despre celtul Vintilă, cât şi despre Revoluţie. Cred că a murit în 1970 sau puţin după  , aşa încât, din păcate, nu ne-am putut întâlni. Îmi pare rău şi acum. Ar fi trebuit, într-o vară, să merg să-l văd. Avea aspectul, după felul lui de a scrie, al unui francez „de bonne souche”  , care ştia, în modul cel mai nobil posibil, să spună lucrurilor pe nume.
E greu de înţeles, în cadrul de interpretare al unui fel obişnuit de a scrie şi de a concepe istoria, cum cele două evenimente considerate ca începuturi ale unei „eliberări” a omului, Revoluţia franceză şi cea rusă, au constituit, de fapt, evenimentele cele mai sângeroase, mai primitive şi mai neumane din ultimii două mii de ani. Nici invaziile tătarilor şi ale turcilor nu li se pot compara.

Cazurile de antropofagie citate de Taine în Les origines de la France contemporaine mi se par de la sine grăitoare. Tot în această carte, fundamentală pentru a începe să înţelegi Revoluţia ca atare, apar în multe locuri, ca un fel de explicaţie a cruzimii, nişte „étrangers”  , care nu se ştie de unde vin şi nici cine sunt. Dacă nu situăm cele două revoluţii dincolo de o explicaţie normală, profană sau laică, atunci riscăm să nu le înţelegem niciodată. A intervenit în amândouă ceva „din afară” („étranger”), o inspiraţie permanentă, sau nu ştiu cum să-i spun mai bine, care a denaturat evenimentul, a făcut din actorii cotidieni nişte călăi permanenţi, de la responsabilii politici, ca Robespierre, de pildă, şi până la bărbaţii şi femeile care ucideau şi torturau fără milă, nişte unelte teleghidate. Totul a fost teleghidat cu pricepere, până şi girondinii  . Cruzimea represiunii din Vandeea a fost şi ea condusă şi programată de la Paris, într-un mod foarte inteligent şi eficace, care apare uneori ca un fel de răzbunare. Tot ce era tradiţional, în special Biserica şi monarhia, trebuie distrus pentru totdeauna. Există în plus o tendinţă către magie, ocultism, satanism, care înlocuieşte sentimentul religios, e ca un surogat al acestuia, reprezentat aparent de cultul raţiunii, care nu era decât o acoperire oficială, o justificare pentru naivi. În fond, personaje ca Messmer  , Cagliostro  , Bergasse  , „contele” de Saint-Germain  , care au precedat Revoluţia şi, până la un punct, au predeterminat-o, săpând şi dărâmând în interiorul conştiinţelor, au creat ca un făgaş obscur, care, pe nesimţite, dinăuntru în afară, a condus Franţa politică spre autodistrugere, cu o furie inedită. Fiica predilectă a Bisericii, în vest, arma fidelă a ortodoxiei, în est, mă refer la Franţa şi Rusia, au fost obligate să trăiască, la un mod metapolitic evident, o sângeroasă şi epidemică autoprofanare. Dostoievski spunea că ateismul este o boală. De ea s-a ocupat şi Jung în Psychologie et religion  .

Răul, de la 1789 încoace, s-a putut manifesta în libertate. E înţelesul profund şi autentic pe care-l capătă astfel conceptul de „libertate” în cadrul formulei tripartite revoluţionare care întoarce pe dos, inversează, formula dantescă: „libertate, justiţie, caritate”, care venea din altă parte. Răul, cum scrie Jung vorbind de societatea actuală, nu se mai ascunde, se manifestă fără pudoare, ca şi urâtul. În timp ce binele şi frumosul devin din ce în ce mai timide, mai ascunse, mai greu de reperat. Dedesubt operează, încă din secolul al XVIII-lea, în fond încă din timpul Renaşterii umaniste, un factor tulburător, devenit din ce în ce mai activ şi mai îndrăzneţ, care determină toate evenimentele epocii moderne şi contemporane. O picătură din vinul despre care vorbeşte Léon Bloy e lăsată să cadă ori de câte ori omul iese în stradă şi încearcă să reformeze prezentul, să-l amelioreze în favoarea lui. Picătura, însă, face ca o revoluţie să înlocuiască întotdeauna un rău printr-un rău mai mare. Cred că a atribui sfârşitului de ciclu, Kali-yuga, această cădere, nu e de ajuns. (Fragment din Jurnal de sfârşit de ciclu 1989-1992. Jurnal torinez 1978, de Vintilă Horia, Copyright Editura Vremea).

Vintilă Horia(1915-1992) este singurul scriitor român care a obţinut premiul Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume, atribuit pentru romanul său scris în franceză Dumnezeu s-a născut în exil.

Prea puţin cunoscut în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.

Editura Vremea publică o serie de autor Vintilă Horia, început  cu "Memoriile unui fost săgetător",jurnal inedit, publicat cu sprijinul lui Cristian Bădiliţă, cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100 de ani de la naşterea scriitorului. "Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu!“  şi  „Dumnezeu s-a născut în exil“, două volume care, alături de „Cavalerul resemnării“,publicat de Editura Vremea la începutul verii, formează „Trilogia exilului“ a lui Vintilă Horia. Seria mai cuprinde, la Editura Vremea, şi „Jurnalul unui ţăran de la Dunăre“.