INTERVIU T. O. Bobe, scriitor: „Nu-mi place actul fizic al scrisului“

INTERVIU T. O. Bobe, scriitor: „Nu-mi place actul fizic al scrisului“

T. O. Bobe a scris despre „Darul lui Moş Crăciun“. Foto: Mircea Struţeanu

Scriitorul T. O. Bobe spune că nu i-a plăcut niciodată să scrie, pe cât i-a plăcut să citească. Înainte de a fi admis la Facultatea de Litere, în 1990, autorul a lucrat aproape doi ani în portul Constanţa.

Ştiri pe aceeaşi temă

T. O. Bobe (45 de ani) scrie „în salturi“ şi, de multe ori, după ce se aşază la masa de lucru, îşi găseşte altceva de făcut. Nu se consideră scriitor, pentru că, în copilărie, avea impresia că autorii sunt intangibili. Îşi aminteşte cum a ieşit, în 1993, de la seminarul despre Max Blecher, de la Facultatea de Litere, cu un sentiment apăsător de boală. Mircea Cărtărescu, care i-a fost profesor, reuşise să transmită atmosfera din scrierile autorului de origine evreiască. 
 
„Adevărul“: Cum v-aţi ales pseudonimul?
Teo vine de la Teodor, iar Bobe este numele bunicului matern, care îmi spunea poveşti pe vremea când eram copil. Mi-am ales pseudonimul în timpul facultăţii, după ce un coleg de grupă mi-a povestit întâmplarea cu un prieten, care era tot student. La examen, profesorul l-a întrebat: „Dumneavoastră sunteţi poetul şi prozatorul Alexandru Pleşcan?“.  El  a ridicat un deget şi a spus: „Şi publicistul“. Cu ocazia asta, a luat o notă mai mare. În perioada respectivă, am debutat în revista „Contrapunct“ şi nu am vrut să mă identifice profesorii sau să primesc note mari pentru că mă ocupam şi cu altceva.
 
Ce fel de poveşti vă spunea bunicul?
Povestirile erau împărţite în două categorii: de la sat şi din război. Imediat după ce a terminat clasa I, a început Primul Război Mondial şi a trebuit să se refugieze. A plecat în Ialomiţa, la părinţii tatălui, şi s-a întors în Dobrogea pe la vârsta de 10 ani. La scurt timp, tatăl lui a căzut la pat, iar după un an şi ceva, a murit. Bunicul meu a avut grijă de toată familia: le-a făcut zestre surorilor, i-a ajutat pe fraţii care voiau să intre în armată, pentru că le trebuia un anumit venit. Îmi spunea frecvent povestea asta. Legat de povestirile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când a fost  pe Frontul de Est, mai şi înflorea.

Când v-aţi dat seama?
Mai târziu. Când eram mic şi mă uitam la filme, îl mai întrebam: „Tataie, ai omorât mulţi ruşi?“. „A, cum să nu? Am omorât o groază“. Pe urmă am aflat că nu omorăse pe nimeni şi că făcuse tot posibilul să stea mai la adăpost. Avea grijă de cai. 
Foto: Arhiva personală. La vârsta de 8 ani, alături de bunicul din partea mamei. 
Mi-a mai povestit cum a scăpat de la moarte fratele lui, care trebuia să meargă într-o patrulă de noapte: l-a rugat pe altul să-i ţină locul, să facă un fel de schimb de tură, pentru că se îndrăgostise de o rusoaică şi voia să se ducă la ea. Patrula în care trebuia să meargă nu s-a mai întors. Îmi spunea şi despre tovarăşii de armată care pescuiau cu dinamită. 
În 2011 aţi publicat volumul „Contorsionista“. Cum aţi construit povestirile?
Prima povestire, „Contorsionista“, care dă titlul volumului, mi-a fost cerută prin ’98 de cei de la revista „Interval“, pentru tema Intrarea în literatură. 
 
O carte despre dragostea pentru literatură
                                                                         
 Povestirea despre Laura Vlad, care „a intrat“ în literatură.
Da, chiar aşa începe cartea: „Laura Vlad a intrat în literatură pe 11 noiembrie“. În 2003, am avut o bursă în Germania, la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, şi am încercat să scriu un roman din bucăţi disparate. Era peste puterile mele. Unele părţi au ieşit, altele nu prea. Am luat şi de acolo câte ceva când am scris cartea. Mai târziu, cei de la Editura Trei au vrut să facă un roman colectiv de povestiri erotice şi mi-au cerut şi mie o poveste. I-am dezamăgit, pentru că nu a fost atât de erotică pe cât sperau ei. Din fericire, nu a mai intrat în volumul respectiv. După ceva vreme, am găsit anumite legături între povestirile pe care le aveam, pentru că, de fapt, mă învârteam în jurul unei teme: intrarea în literatură. 
La un moment dat, şi Mircea Cărtărescu m-a întrebat: „Dacă nu poţi să scrii un roman, de ce nu faci un volum de povestiri?“. Am vrut să fie o carte despre literatură şi despre relaţia de dragoste cu literatura.   
Aţi avut bursă până în 2004?

Au avut fonduri suplimentare şi mi-au prelungit bursa cu trei luni, la un an de la încheierea bursei din 2003. Atunci am scris cea mai mare parte din romanul „Cum mi-am petrecut vacanta de vara“. Foto: La Akademie Schloss Solitude din Stuttgart

Vorbiţi-mi despre naratorul romanului, copilul în vârstă de 10 ani.
Totul a început ca o joacă, după ce m-am întors în România. Încercam să scriu la romanul pe care îl începusem în timpul bursei din 2003. Era toamnă, pe vremea când începea şcoala, şi îmi spuneam, ca să mă încurajez, că scrierea cărţilor seamănă cu scrierea compunerilor din şcoală. Cărţile sunt nişte compuneri pentru oameni mari. Dacă în şcoala generală eram bun la compuneri, n-am de ce să nu scriu o compunere şi acum. 
 
A lucrat în Portul Constanţa
 
Pentru cine scrieţi?
Cred că scriu pentru un fel de alter ego, pentru un cititor care să semene destul de mult cu mine. Ar fi incomod să scriu pentru cineva total diferit. 
 
Aveţi un scriitor preferat?
Nu am un scriitor preferat, ci mai mulţi scriitori, şi mai multe stiluri. Am spus odată că sunt fidel infidelităţii mele faţă de scriitori. Este o diferenţă destul de mare între Pynchon şi Boris Vian, de exemplu, şi îmi plac ambii; între Proust şi Caragiale, şi îmi plac la fel de mult.
 
Aţi copilărit în Constanţa. A avut marea vreun efect asupra imaginaţiei dumneavoastră?
Marea făcea parte din peisaj. Dacă eşti născut acolo, e ceva normal. Se spune că oamenii de la sat nu au sentimentul naturii, pentru că trăiesc în natură tot timpul. Mergeam la plajă când eram copil. Îmi place marea şi acum, mai ales în extrasezon, primăvara şi toamna, când te mai poţi plimba pe malul mării. Iarna nu-i recomand nimănui. După ce am terminat liceul, am lucrat un an şi opt luni undeva în port. Era atât de frig, încât mă îmbrăcam cu un costum de schi. 
 
Cum aţi ajuns să lucraţi în port?
După ce am terminat liceul, n-am intrat la facultate. Din fericire, am reuşit să scap de armată. Voiam doar să o amân, dar mi s-a propus să dau puţină şpagă şi să scap de tot. Am făcut asta, pentru că nu voiam să ajung nici la Canal, nici pe şantierele de la Casa Poporului. După un an de stat acasă şi învăţat, am vrut să mă angajez undeva şi atunci am apelat la un unchi, care m-a luat la întreprinderea la care lucra. 
M-au făcut pionier chiar în prima grupă. Ne-au dus la statuia lui Filimon Sârbu, din Constanţa, din gară. Speram să ne ducă pe un vapor. 
Ce făceaţi acolo?
Mă ocupam de gestionarea maşinilor care plecau către export. Stăteam într-o baracă, într-o parcare imensă. 
 
Aveaţi timp să citiţi?
Da, încercam să mai şi învăţ, dar mai mult citeam. 
Nu-mi place actul fizic al scrisului: nici scrisul de mână, nici tastarea. Reuşesc să mă adun destul de greu, n-am rutina asta, n-am exerciţiu. 
În copilărie, ce cărţi vă plăceau?
Îmi plăcea Caragiale. Când aveam în jur de 12 ani, stăteam la verişoara mea şi luam din bibliotecă schiţele şi teatrul lui Caragiale. Citeam şi Sadoveanu, Jules Verne, Dumas. În perioada adolescenţei, nu prea se găseau cărţi, nu apăreau traduceri din literatura contemporană. Atunci i-am citit pe clasici: Shakespeare, Balzac, Byron. Îmi aduc aminte că citeam la lumânare destul de mult, pentru că, înainte să dau admitere la facultate, la sfârşitul anilor ’80, aveam electricitate două ore pe zi. 
   
Divorţul părinţilor şi economia subterană din perioada comunistă
 
Aţi fost pionier?
M-au făcut pionier chiar în prima grupă. Ne-au dus la statuia lui Filimon Sârbu, din Constanţa, din gară. Speram să ne ducă pe un vapor. 
 
Vă puneaţi întrebări în legătură cu Regimul Ceauşescu?
Nu trebuia să întrebi nimic, era un limbaj dublu. Ştiai foarte bine ce se spune şi ce nu se spune. Aşa cum învăţai limba, aşa învăţai şi comportamentul. Ştiai ce se spune la şcoală şi când trebuie să-ţi ţii gura. Se mai întâmplau şi lucruri haioase, pentru că nu îşi ţinea chiar toată lumea gura. 
Foto: Arhiva personală
Când locuiam la casă, mă jucam pe stradă cu ceilalţi copii, iar mama unui prieten striga peste stradă la bunicul surd al aceluiaşi prieten, care asculta Europa Liberă, la maximum, în curte: „Tataie, dă-l dracului mai încet, că te leagă ăştia!“. 
Cum v-aţi descurcat după 1980?
A fost greu pentru toată lumea. La mine a fost greu din alte puncte de vedere. Părinţii mei divorţaseră când aveam vreo 6 ani şi jumătate. A fost un proces de partaj destul de lung, care a durat până când am intrat în clasa a VII-a. Mama lucra în alimentaţia publică, la o autoservire şi de acolo mai făcea rost de mâncare. Cineva îi aducea zahăr, cineva făină, altcineva ulei. Ne bazam pe economia subterană care funcţiona atunci. De exemplu, nişte doamne îi aduceau carne de la abator şi untură, din care făcea nişte cornuleţe senzaţionale.
  T. O. Bobe, alături de părinţi. Foto: Arhiva personală
 
Aţi fost un copil retras sau dimpotrivă?
Nici aşa, nici aşa. Mă jucam pe stradă cu ceilalţi copii, mai ales de la o vârstă încolo, când am început să mai slăbesc, că până pe la 12 ani m-am deplasat prin rostogolire. Eram dolofan şi nu se bătea nimeni să mă ia în echipa de fotbal. Citeam în vacanţe, dar mă jucam şi cu maşinuţe, cu indieni de plastic. 
 
De ce aţi dat admitere la Facultatea de Litere?
Asta mi-a plăcut. Nu m-am văzut în stare de altceva şi n-am avut un scop pragmatic. Să învăţ nu prea mi-a plăcut, dar să citesc, da. 
Până pe la 12 ani m-am deplasat prin rostogolire. Eram dolofan şi nu se bătea nimeni să mă ia în echipa de fotbal. 
Obişnuiaţi să scrieţi, pe lângă compunerile pentru şcoală?
Prin şcoala generală am început să scriu poezii  şi am avut succes la un moment dat. Am mai spus asta într-un interviu, cred: un coleg de clasă m-a rugat să scriu o poezie din partea lui pentru altă fată. Am improvizat în mers, seara, pe la ora opt, când veneam de la şcoală. Era întuneric şi el se chinuia să scrie pe o mapă tot ce îi dictam eu. Până la urmă, a înduioşat-o pe fată. 
Foto: Arhiva personală. La absolvirea liceului.
 
Scriitorul căruia nu-i place să scrie
 
Mircea Cărtărescu v-a fost profesor. 
Mi-a fost profesor la seminar, dar îl întâlneam şi la cenaclul pe care îl coordona la Litere. Mi s-a părut unul dintre cei mai buni profesori, în sensul că avea şi un spirit pedagogic foarte dezvoltat. Ştia cum să ne înveţe. Pe de o parte, îţi era jenă, pentru că nu ştiai atâtea lucruri. Pe de altă parte, îl ascultai fascinat. Ţin minte şi acum că am ieşit de la un seminar despre Max Blecher cu un sentiment apăsător de boală. A reuşit să ne transmită atmosfera.
 
Spuneaţi într-un interviu că este cel mai consecvent scriitor de după ‘89.
Da, chiar cred asta. Scrie zilnic în jurnalul personal, de exemplu. Eu sunt la polul opus, scriu în salturi.
 Încă nu mă consider scriitor. Pentru mine, în copilărie, scriitorul era intangibil şi mi-e greu să îl văd altfel. 
Parcurgeţi un anumit ritual înainte de a vă aşeza la masa de lucru?
Înainte de a mă aşeza la masă sau în fotoliu, cu laptopul în braţe, îmi găsesc multe alte ocupaţii. Nu-mi place să scriu, pe cât de mult îmi place să citesc. Nu-mi place actul fizic al scrisului: nici scrisul de mână, nici tastarea. Reuşesc să mă adun destul de greu, n-am rutina asta, n-am exerciţiu. 
 
Care este starea unui scriitor?
Încă nu mă consider scriitor. Pentru mine, în copilărie, scriitorul era intangibil şi mi-e greu să îl văd altfel. 
 Alături de scriitoarea Svetlana Cârstean.  Foto: Arhiva personală
 
Cum vedeţi piaţa de carte din România?
Piaţa de carte este mai mică decât potenţialul ei teoretic. Din câte am auzit, este cam pe jumătate din cât e cea din Ungaria, de exemplu, în condiţiile în care Ungaria are jumătate din populaţia României. Multă lume se supără pe edituri, pentru că nu sunt promovate cărţile suficient. Eu cred că problema are legătură cu educaţia, cu şcoala. 
Dacă nu ai deprinderea de a citi încă din copilărie, este mai greu să începi la vârsta de 25 de ani. Şcoala este o instituţie destul de antipatică, iar cartea devine şi ea antipatică, de cele mai multe ori, din cauza profesorilor. 
Cum ne ajută literatura?
Spuneau şi cercetătorii britanici, dacă nu mă înşel, (râde) că s-ar putea ca cititul de literatură să îi facă pe oameni mai empatici. În general, oamenii practică cititul de identificare, aşa că s-ar putea să fie adevărat. Eu cred că literatura ne ajută să intrăm în alte lumi. La lumea noastră avem un acces limitat, dar citind o carte, ajungem să cunoaştem în întregime o lume. 
Lumea cărţii este structurată, pe când a noastră ori nu are structură, ori, pentru că facem parte din ea, nu reuşim să o ghicim. 
Numele: Teodor Dobrin, semnează T. O. Bobe
Data şi locul naşterii: 13 februarie 1969, Constanţa
Studiile şi cariera: A absolvit Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti în 1995. În 2000 a fost bursier la Akademie der Kunste din Berlin, iar în 2003 şi 2004, bursier la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart.
Volume individuale: „Bucla“ (1999), „Darul lui Moş Crăciun“ (2003), „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară“ (2004), „Centrifuga“ (2005), „Contorsionista“ (2011). 
Volume colective: „Tablou de familie“ (1995), „Bookătăria de texte şi imagini“ (2009), „Lexikon der sperrigen Wörter“ (2010), „Primul meu job“ (2011).
Locuieşte în: Bucureşti şi Constanţa
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: