INTERVIU Robert Şerban, scriitor: „Am participat şi eu la Revoluţie, dar altfel: eram soldat la Craiova“

INTERVIU Robert Şerban, scriitor: „Am participat şi eu 
la Revoluţie, dar altfel: eram soldat la Craiova“

FOTO: Arhiva personală Robert Şerban

Scriitorul Robert Şerban îşi aminteşte că, în decembrie 1989, în timpul serviciului militar, se simţea ca un personaj din filmele cu Rambo, pe care le văzuse pe posturile de televiziune sârbeşti.

La festivaluri şi la alte evenimente literare, Robert Şerban (49 de ani) se numără printre autorii alături de care participanţii se simt în largul lor. Intră uşor în vorbă cu el şi nu le vine să-şi mai ia la revedere, pentru că-i un povestitor entuziast şi totodată cu picioarele pe pământ. În acest interviu pentru „Weekend Adevărul“, Robert Şerban vorbeşte despre rolul poeţilor în prezent, precum şi despre întâlnirea cu Nichita Stănescu, care a avut loc în copilărie, la 11 ani: „Părea din altă lume, era uriaş, avea ochii albaştri şi buzele vineţii şi crăpate“. Poetul şi jurnalistul Robert Şerban e consilier la Aquatim, companie care furnizează apă rece în judeţul Timiş, şi preşedinte al Festivalului Internaţional de Literatură de la Timişoara (FILTM), pe care l-a fondat în 2012 în oraşul în care locuieşte, împreună cu managerii culturali Oana Boca Stănescu şi Ioana Gruenwald.
   
„Weekend Adevărul“: La Festivalul Internaţional de Literatură de la Timişoara din acest an a participat şi istoricul polonez Adam Michnik. Ce dezbateri aţi avut?
Robert Şerban: În prima seară, a avut loc o discuţie extraordinară despre istorie şi revoluţie. A fost şi un mic scandal, pentru că Adam Michnik a afirmat că Ion Iliescu a salvat România de un posibil război civil – şi a amintit momentul Târgu Mureş, din martie 1990, când nu a făcut precum Miloşevici în Iugoslavia (n.r. – Slobodan Miloşevici a fost preşedintele Serbiei şi al Republicii Federale Iugoslavia până în 2000). Spunea domnul Michnik că, pentru asta, fostul preşedinte al României ar trebui privit cu o oareşice îngăduinţă. Iliescu ar fi putut să introducă armata, dar a trimis-o doar ca un zid despărţitor între maghiarii şi românii de acolo. A fost un dialog dens, intens, viu, între domnii Michnik şi Cioroianu, n-am fi vrut să se mai termine. După trei ore de discuţii m-am văzut nevoit să iau microfonul şi să se le mulţumesc tuturor celor prezenţi.
 
Cum a reacţionat publicul la afirmaţiile lui Michnik despre Iliescu? 
Paradoxal, s-a şi aplaudat. Reacţia publicului a fost mai mult decât ponderată. Spun paradoxal, fiindcă Timişoara e un oraş antiilescian, în care PSD n-a câştigat niciodată. Apoi, fiindcă Adam Michnik a fost disident anticomunist, a făcut şase ani de închisoare, în două reprize, în vremea comunismului. Dacă un om care a avut atât de suferit spune aşa ceva, te întrebi de nu are, poate, şi dreptate. Privirea sa împăciuitoare a fost, cumva, încurajată şi de Adrian Cioroianu. Cei care se ocupă de istorie văd lucrurile mai nuanţat, mai distant, în context. Adam Michnik are şi o teză interesantă, care nu ştiu cât e de adevărată: dă de înţeles că scandalul din Târgu Mureş ar fi putut fi provocat chiar de ruşi. Ei ar fi împuşcat, astfel, doi iepuri: şi România, şi Ungaria, mai ales că ambele ţări se îndreptau spre Uniunea Europeană, în niciun caz spre Rusia, iar conflictul ne-ar fi izolat pe noi şi pe unguri ani buni. 
 
Spuneaţi că aţi discutat şi despre Revoluţia din decembrie 1989. 
În a doua seară de proză, au fost invitaţi Evgheni Vodolazkin, José Luís Peixoto şi Lucian Dan Teodorovici, apoi au citit şi au dialogat poeţii Nora Iuga, Constantin Abăluţă şi Andrei Codrescu, în ultima seară a festivalului au venit doi oameni care au participat la Revoluţia de la Timişoara: scriitorii Daniel Vighi şi Petru Ilieşu. Au rememorat acele zile, mai ales 16 şi 17 decembrie. O paranteză: am participat şi eu la Revoluţie, dar altfel: eram soldat la Craiova. Chiar dacă auzisem ceva despre evenimentele din Timişoara, habar n-aveam ce se întâmpla cu adevărat. Noi ştiam că Ungaria invadase România şi ne pregăteam de război. Asta am aflat pe 16-17 decembrie. Revin la FILTM. Cei doi scriitori au fost chiar pe străzile Timişoarei. Mai mult, Petru Ilieşu, care urma să plece la Bucureşti într-una dintre acele seri de decembrie, l-a întrebat pe pastorul László Tökés dacă are vreun mesaj de trimis. I-a răspuns că nu-i nevoie să transmită nimic şi că va fi totul bine. Ilieşu a văzut cum oameni cu lumânări stăteau în tăcere în faţa casei pastorului. A fost emoţionantă povestea, pentru că unii dintre cei din publicul întâlnirii de la FILTM au fost şi ei acolo şi au confirmat spusele scriitorului. Mai fac o paranteză. Chiar înainte de acest interviu m-am întors de la evocarea unor poeţi morţi, din Banat, printre care şi Ion Monoran. Un poet foarte important al generaţiei ’80, care a avut un rol esenţial la Revoluţie. Pe 16 decembrie, Monoran a blocat calea tramvaielor în Piaţa Maria şi, astfel, ele n-au mai putut să circule. Cei care veneau cu tramvaiele au coborât în piaţă şi au văzut protestul de la casa pastorului Tökés. Unii au luat parte la el, alţii au povestit. Şi aşa a aflat Timişoara.
 
                                       FOTO: Josépha Blanchet
                                                                                      
Ce vă amintiţi din Craiova în vremea Revoluţiei?
Aveam 19 ani, făceam armata la termen redus, pentru că intrasem la facultate. Eram într-o companie de 150 de soldaţi, dintr-un regiment mecanizat de aproape 1.600 de oameni. Pe 17 decembrie – nu se împliniseră trei luni de când fusesem încorporat – deja începuse revoluţia la Timişoara. În acea duminică eram sergent de serviciu pe companie, o funcţie pe care o exercitam prin rotaţie eu şi colegii de la celelalte patru plutoane ale companiei. Dimineaţa, ofiţerul de serviciu pe regiment mi-a ordonat să trimit agenţii – nişte soldaţi care, în caz de alarmă, pornesc în oraş şi cheamă, de la casele lor, ofiţerii la unitate – nu doar după ofiţeri şi subofiţeri, ci şi după personalul civil. Ceea ce era ciudat. Mesajele nu se transmiteau prin telefon, pentru că puteau fi ascultate. Aşa că băteam la uşa cadrelor militare şi le anunţam să vină la unitate. Duminică după-amiază, după ce tot personalul angajat era deja în unitate, ofiţerul de serviciu, un maior, ne-a ordonat nouă, sergenţilor de serviciu, să anunţăm imediat ofiţerii că este alarmă „Radu cel Frumos“. După nume, mi s-a părut ceva drăguţ, de poveste. Colegii mei de la trupă au dispărut imediat. Eu, care n-aveam nici trei luni de militărie şi nu cunoşteam niciun cod de alarmă, nu înţelegeam ce voia maiorul de la mine şi de ce era desfigurat, săracul. Mi-a urlat: „Sergent, dispari!“. Nu mă aşteptam să zbiere în halul ăla, pentru că până atunci arătase ca un lord englez îmbrăcat în uniformă de ofiţer român. Era o schimbare radicală. N-o pricepeam. M-am dus alergând în cancelaria în care erau cei şase ofiţeri din companie şi le-am spus că e alarmă „Radu cel Frumos“. Reacţia lor a fost atât de disperată şi de neaşteptată, încât mi s-a făcut, brusc, frică. M-am lipit de perete, mi s-au înmuiat picioarele şi aproape că am căzut în fund. Ofiţerii parcă înnebuniseră, erau îngroziţi. Am aflat, apoi, că alarma asta nu se mai dăduse din 1968, când ruşii au fost la un pas să invadeze România, după Cehoslovacia. În noaptea de 17 spre 18 decembrie, am scos muniţia din deposit, lăzi cu gloanţe, obuze, grenade, proiectile de tun şi de tanc... A fost o nebunie! Ne pregăteam de război. În Turnu Severin, unde am crescut, mai văzusem, la televizor, pe posturile sârbeşti, filme cu Rambo, dar era şocant să fiu chiar eu un fel de Rambo, unul de vreo 75 de kilograme, la 19 ani. În plus, cred că doar de trei ori trăsesem cu arma. Toată armata era în alarmă, au început să se întoarcă de prin ţară colegii plecaţi în permisii şi au povestit că la Timişoara au murit, împuşcaţi din ordinul lui Ceauşescu, peste 40.000 de oameni, şi că nea Nicu vrea să arunce Timişoara în aer.  
 
Lacrimi pe sub caschetă 
Aţi ieşit pe stradă în zilele următoare? 
Pe 22 decembrie a fost o manifestaţie mare împotriva lui Ceauşescu, în Craiova, şi toată unitatea a ieşit în oraş cu ordinul să-l apere de huligani, de eventualele spargeri care urmau să fie date la magazine. Noi, compania a 8-a TR, am rămas în unitate ca să întărim plutonul de gardă. La un moment dat, plutonul meu a ajuns în faţa infirmieriei, unde era un difuzor. Acolo l-am auzit pe Mircea Dinescu, cred, spunând că dictatorul a fugit şi că România e liberă. A fost ceva... Eram atât de emoţionaţi, încât am început să plângem de bucurie cu toţii, inclusiv comandantul nostru de pluton, fost campion balcanic la box. Deşi era un tip dur, lăcrima pe sub caschetă. La fel de emoţionant a fost momentul când unitatea noastră, care ieşise în oraş cu tancuri, TAB-uri şi armament încărcat cu munţie de război, s-a întors strigând: „Libertate, libertate!“ şi „Ceauşescu a fugit“. Pe urmă, ne-au scos în oraş pe noi, ăştia, de la termen redus, să sprijinim Revoluţia şi să păzim câteva obiective. Şi am făcut-o până pe 29 sau 30 decembrie, când ne-am întors în unitate. Noi eram pregătiţi să ne luptăm în câmp deschis, să săpăm tranşee şi să aşteptăm duşmanul cu puşca. Eram infanterişti. Acolo, în oraş, era un fel de luptă de stradă, circulau multe informaţii distorsionate: ba că vin teroriştii peste noi, ba arabii, ba securiştii, ba că vom fi otrăviţi, aruncaţi în aer, bombardaţi. Din cauza fricii, eu şi colegii n-am pus geană pe geană patru nopţi la rând. Ziua patrulam prin oraş, şi seara povesteam, stând pe blocuri, în centru, pentru că nu puteam să adormim: atât de stresaţi eram că am fi putut fi atacaţi. Păzeam muzeul de artă, unde erau lucrările lui Brâncuşi, şi, în  singura sală care avea mochetă, ne întindeam pe jos, din când în când, şi ne mai odihneam.   
 
Aţi reuşit să vorbiţi cu părinţii?   
Până pe 26 decembrie i-am minţit, ca să-i liniştesc. Îi sunam şi le spuneam că sunt în unitate, că totul e în regulă. Dar, la un moment dat, m-am întâlnit, pe una dintre străzile Craiovei, cu cineva din satul tatălui meu. Băiatul acela s-a întors de Crăciun în sat chiar când ai mei şi bunicii tăiau porcul şi i-a zis lui tata că ne-am întâlnit în Craiova. Până la urmă, am recunoscut la telefon, cred că exact pe 26, când deja îl executaseră pe Ceauşescu şi nu se mai trăgea. Dacă ar fi aflat înainte că eram prin oraş, sigur că s-ar fi urcat în tren şi ar fi venit la mine. I-am rugat să stea acasă. Totuşi, pe 30 decembrie au venit, dragii de ei, de la Severin, cu oala de sarmale şi am sărbătorit cu ei şi cu mai mulţi colegi de pluton. Mai fac o paranteză: în timpul lui Ceauşescu am dus-o greu. Începând din 1983-1984, se lua curentul şi şase ore pe zi. Iarna! La bloc, în apartament, erau 4-5 grade, făceam flotări ca să mă încălzesc. Nu se mai găsea mâncare, alimentele de bază erau pe cartelă. Mâncam dintr-o portocală – de sărbătorile de iarnă, când stăteam la cozi infernale ca să cumpărăm un kilogram – o zi întreagă. Începeam duminica dimineaţa şi o mâncam feliuţă cu feliuţă, încet, încet. Cam pe la 4 după-masă o terminam şi continuam cu interiorul cojii, pe care îl ronţăiam. Ce mai rămânea îi dădeam mamei, să folosească pentru clătite sau pentru prăjituri, ca să aibă aromă. N-am uitat asta, n-am uitat mizeria în care ne-a dus comunismul. Îl uram pe Ceauşescu, dar, chiar şi aşa, ar fi trebuit să aibă parte de un proces serios. Dar ce procese adevărate se fac în revoluţii?
 

„La cenaclu, nu se ajungea la discuţii politice, tuturor ne era frică“

 
Părinţii unde munceau?
Tata, la ziarul „Viitorul“, care, ca toată România, era în subordinea PCR. Dar informaţiile adevărate ni le luam de la Europa Liberă, pe care o ascultam seară de seară, până în noapte. Tata mă avertiza constant să am grijă ce vorbesc, cu cine, să nu mă las provocat, ca să nu ne aresteze. Mama era profesoară. Prin urmare, veneam dintr-o familie care s-ar fi putut descurca într-un fel, dar nu prea aveam ce să cumpărăm, pentru că nu se mai găsea nimic. Aveam bunici la ţară şi ne mai dădeau ei ouă, brânză, câte o gâscă, câte un pui, carne, când tăiau de Crăciun porcul. În 1989, când am plecat în armată, alimentara din cartierul meu era un spaţiu gol, păzit de patru vânzătoare, gol-gol; nu mai erau nici măcar creveţi, în celebrele cutii vietnameze. La şcoală a început să fie groaznic încă din 1984. Ne-au mutat într-o clădire nouă şi în clasa noastră nu era căldură. Iarna, rămâneam îmbrăcaţi exact aşa cum veneam de afară: cu mănuşile în mâini şi cu căciulile pe cap, plus cu gecile pe noi.   
Unul dintre prietenii tatălui meu era scriitorul Valeriu Armeanu, un om admirabil. Îmi amintesc că avem vreo 14 ani şi mă plimbam pe corso, în Severin, cu el şi cu tata, iar când a ajuns un colonel în civil în dreptul nostru, nenea Valerică i-a zis, tare, să se audă: «Te bag în pizda mă-tii de securist!». 
Aţi spus vreodată la şcoală ceva nepotrivit despre Ceauşescu şi regim?

Spuneam bancuri cu Ceauşescu, aşa cum făceau toţi copiii. N-am avut ieşiri revoluţionare. Mi-a spus tata că e posibil să am colegi ai căror părinţi lucrează pentru Securitate şi mă avertiza să fiu precaut, să-mi ţin gura. Un banc, două, nu se punea. Mergeam la cenacluri literare, unde se discutau diverse, iar tentaţia de a vorbi împotriva regimului era mare, fiindcă se trăia rău, foarte rău. Unul dintre prietenii tatălui meu era scriitorul Valeriu Armeanu, un om admirabil. Îmi amintesc că avem vreo 14 ani şi mă plimbam pe corso, în Severin, cu el şi cu tata, iar când a ajuns un colonel în civil în dreptul nostru, nenea Valerică i-a zis, tare, să se audă: „Te bag în pizda mă-tii de securist!“. Deci, se putea. Adevărat, pe Valeriu Armeanu chiar l-a arestat, la un moment dat, Securitatea.

În fotografie: Robert Şerban, când avea vreo 16 ani
 
Cenaclurile literare se ţineau în şcoală?
Da. Primul cenaclu la care am participat, în clasa a VII-a, era în şcoală, se chema Mlădiţe şi i-am fost şi preşedinte. Important, pentru mine şi pentru lumea literară din Severin, a fost Cenaclul Danubius, care se ţinea la teatrul din Severin şi prin care am trecut în anii liceului. Participau acolo scriitori, dar şi tineri din generaţia mea. Citeam şi comentam, făceam schimb de cărţi, de informaţii literare, însă nu se ajungea niciodată la discuţii politice, pentru că tuturor ne era frică. 
 
Când aţi început să scrieţi?
În clasa a V-a: compuneri. La o oră de matematică, colegii l-au rugat pe profesor să mă lase să mai citesc o dată compunerea pe care o făcusem la română. A fost primul meu succes! Scrisesem o scenă din Al Doilea Război Mondial, despre un soldat curajos care arunca în aer un tanc nemţesc. Nimic original, poate doar stilul meu ofensiv, cinematografic, dar reacţiile mi-au dat curaj să scriu alte compuneri. Tata fiind scriitor, am avut întotdeauna cărţi în casă şi am cunoscut alţi scriitori prin intermediul lui. Prin clasa a VI-a am ajuns la poezie. Profesorul de română, Dumitru Arvat, el însuşi poet, mă încuraja.  
 
Premiant între părinţi  Fotografii: Arhiva personală Robert Şerban 
   
Aveau rimă poemele?
Nu. O poezie cu rimă am scris pe când aveam 12 ani şi jumătate. Se apropia 8 Martie şi tata m-a întrebat dacă nu mi-ar plăcea să-i scriu o poezie maică-mii. Suna ca o provocare. Am lucrat vreo două nopţi la trei strofe. Mama a plâns când a citit-o, iar tata a propus-o în redacţia ziarului pentru un supliment de Ziua Femeii. Se chema „Mamei“. Am debutat cu ea şi am păstrat-o. În 1987, la nici 17 ani, am publicat poezie şi în revista „Orizont“. 
 
 

„La 11 ani, tata m-a luat la o lansare de carte a lui Nichita Stănescu“

 
Autografe şi acadele. Cu Tudor, fiul său
 
În liceu vă gândeaţi că aţi putea să trăiţi din poezie?
Nu, era evident că n-aveai cum să trăieşti din scris. Am vrut să dau la Filologie, dar mama era profesoară, iar realitatea mi-a spus-o ea. Încerc să o reproduc: „Imaginează-ţi că o să termini facultatea cu 10, ceea ce nu va fi cazul tău, pentru că trebuie să înveţi perfect. Nu e suficient să fii talentat. Chiar dacă o termini cu 10, toate oraşele sunt închise“. În anii aceia, nu puteai să primeşti repartiţie în oraş, ci doar la ţară. „Nu o să termini cu 10, deci nu vei prinde post nici pe lângă vreun oraş“. Îmi arăta harta. „Vezi unde e Delta? Într-un sat de aici te vor trimite“. Iar tata o completa: „Dacă vei fi inginer, o să ai şanse 100% să prinzi un oraş. Iar în orice oraş există un cenaclu literar şi o viaţă culturală. Mai bine fii inginer şi bucură-te de viaţa de la oraş, în loc să ajungi un amărât de profesor de literatură, care o să se îmbete cu popa, primarul şi şeful de post“.     
 
Vedeau clar viitorul. 
Ştiam şi eu că asta era realitatea, dar mi-era limpede că vocaţia mea nu era în zona Politehnicii. Învăţasem matematică şi fizică pentru că nu avusesem încotro. I-am ascultat pe părinţi, până la urmă, şi m-am dus la Facultatea de Construcţii, la secţia Instalaţii, iar în prima sesiune am luat un examen din cinci. Am vrut să mă las, deşi trecusem un examen greu, cel mai greu, de analiză matematică. Aveam alte preocupări, publicasem în Statele Unite, în revista „Agora“, condusă de poetul Dorin Tudoran, eram visător, voiam să fiu scriitor. Am vrut să mă duc la Filo şi i-am spus profesorului Cornel Ungureanu, care venea la cenaclul „Pavel Dan“ de la Casa Studenţilor, că renunţ la Construcţii. Profesorul mi-a zis că filologia înseamnă, printre altele, şi o listă de vreo 150 de cărţi obligatorii, dintre care numai vreo zece mi-ar plăcea. M-a descurajat. După aceea, am vrut să fac Jurnalistică. Tocmai se înfiinţase. Bunul meu prieten Marcel Tolcea era şef de catedră, dar mi-a recunoscut că nici ei nu ştiau prea bine despre ce era vorba. În cele din urmă, după ce am absolvit cu brio şi chiar cu bursă Construcţiile, a doua facultate pe care am făcut-o, din pasiune pentru artele vizuale, a fost Istoria şi teoria artei (n.r. – absolvită în 2011).   
 
„Ca un tată mămos“
Nu v-a fost greu să studiaţi? Lucraţi full time şi eraţi tată.
A fost foarte greu. Mi se născuse primul copil, Crina; lucram în presă şi la Editura Brumar, aveam emisiune la televiziune. Fetiţa era mică, se trezea noaptea, iar eu, ca un tată mămos ce sunt, topit după fiică-mea, mă trezeam de cinci-şase ori pe noapte şi îi îndeplineam dorinţele. A doua zi, la 7:00 eram în picioare, o duceam la grădiniţă – când a venit vremea –, după care le făceam pe toate celelalte: servicii, cursuri, obligaţii familiale. Dar îmi plăcea, am avut şi ambiţie, iar licenţa mi-am dat-o cu o lucrare despre arta generaţiei ’80 din artele vizuale timişorene. 
 
În fotografie: Robert Şerban, alături de copiii lui: Crina şi Tudor
 
Vă stabiliţi un deadline pentru finalizarea volumelor de versuri?
Nu, nu, nu, măcar când scriu poezie nu mai vreau să am termene. Apoi, nu-mi propun să scriu o carte sau alta. Nu mai fac asta. Dacă e să se strângă poeme bune, din care să iasă o carte, poate că le voi publica între două coperte. 
 
Apropo de poeţi, înainte să pornesc reportofonul mi-aţi povestit cum l-aţi cunoscut pe Nichita Stănescu.  
Da! Aveam 11 ani, era primăvara sau vara lui 1981. Tata m-a luat la o lansare de carte a lui Nichita Stănescu, la biblioteca din Turnu Severin. M-am îmbrăcat în pantaloni scurţi – asta ţin exact minte –, am plecat cu tata şi am intrat în sala de lectură, deja arhiplină. Lumea venise să-l vadă pe Nichita, care arăta foarte obosit; era cu doi ani înainte să moară. Părea din altă lume, era uriaş, avea ochii albaştri şi buzele vineţii şi crăpate. Nu mai ştiu despre ce s-a vorbit, eu mă uitam fascinat la el, dar la un moment dat, s-a anunţat că dă autografe şi s-a făcut o coadă enormă. M-am aşezat în dreapta poetului, foarte aproape, la capul mesei, şi m-am tot uitat, să văd ce scrie pe cărţi. Din când în când, privea prin mine, pentru că încerca să-şi găsească cuvintele. Scria cu dificultate. Cam după un sfert de oră s-a scuzat că a obosit şi a spus că mai semnează şi în ziua următoare. S-a ridicat, a intrat în biroul direcţiunii, unde m-am dus după el cu taică-meu. Îl priveam mut de uimire şi anesteziat de emoţie. Cred că atunci mi-am dat seama că e ceva important să fii scriitor.
 
Nichita Stănescu a fost unul dintre autorii pe care i-aţi imitat în liceu?
Da, inconştient. Îl citeam constant, îl descopeream în texte critice, în evocările prietenilor săi, în inedite. Era un personaj puternic şi un poet arhetipal pentru lumea literară de atunci, era venerat, iubit, citit. Era un vrăjitor. 
 

„Poezia e şi protest, nu doar dragoste“

 
De vorbă cu un porumbel 
 
Cum le explicaţi cititorilor care nu sunt ancoraţi în lumea literară ce fel de texte se scriu în prezent?
Sunt atâtea voci originale şi puternice azi, încât mi-e greu să le găsesc un numitor comun. Doar că, din nefericire, se citeşte puţină poezie. Tot mai puţină. Dacă pentru un cititor obişnuit cu poezia mergi la sigur cu Angela Marinescu, Ileana Mălăcioiu, Simona Popescu, să spunem, nu ştiu dacă poţi recomanda cu succes cărţile celor trei poete cuiva care nu citeşte poezie. Poate pe cele ale doamnei Mălăncioiu, pentru că au metrică, au muzicalitate. Oricum, trebuie spus din capul locului că, simplificând brutal, există poezie de două feluri: bună şi proastă. Şi că descoperi diferenţele citind. Poezia implică esenţializare, emoţie, mărturisire, poveste personală. Trebuie să ai curiozitatea să afli ce îţi spune un om, care a ales calea scrisului ca să vorbească despre experienţele lui. 
 
Când vorbiţi despre poezia proastă, vă referiţi la stilul autorului sau la subiect? 
Nu există subiecte proaste, doar texte proaste. Se scrie enorm, prin urmare şi procentul de maculatură e direct proporţional cu debitul de literatură. 
 
Astăzi întâlnim numeroase poezii cu mesaje sociale şi politice. 
Da, întrucât poetul e un om al contemporaneităţii, e şi intelectual, nu doar trăitor. Nu e suficient să ai afect ca să scrii bine, îţi mai trebuie inteligenţă şi cultură. Poezia e şi protest, nu doar dragoste. E reacţie, nu doar reverie. E ca pânza unui păianjen cu două picioare. Când simte ceva ieşit din comun, păianjenul ţese. Dacă e un pericol politic, pânza lui ia o astfel de culoare. Unul social? Vorbeşte despre asta. Şi dacă nu-ţi propui un ton sau altul, un subiect sau altul, tot topeşti în ceea ce scrii cioburi din lumea în care trăieşti. 
 
 
Literatură, noaptea sau în weekend 
Aţi avut câteva rezidenţe literare. Când v-a fost mai uşor să lucraţi la texte?
Au fost patru astfel de rezidenţe. Prima a durat două luni, la Krems, în Austria, când am scris „Cinema la mine-acasă“. Următoarea, în Elveţia, la Thusis, unde am stat trei săptămâni şi am scris o treime dintr-o carte comună cu Ioan S. Pop şi Peter Sragher, „O căruţă încărcată cu nimic“. Apoi, din nou în Elveţia, la Winterthur, pentru „Moartea parafină“, în 2009. Am avut iar două luni la dispoziţie. Un timp perfect să porneşti şi chiar să închizi o carte. Aşa scriam atunci, constrâns de durata rezidenţei. Scriam cu ochii pe calendar. Având un job full time, şi nu doar acela, mă ocupam de literatură doar noaptea sau în weekend. Ultima rezidenţă a fost în Viena, în cartierul muzeelor, MQ, în 2013. Mă gândeam, acolo, că aveam atâtea de văzut, dar, în loc să fac asta, îmi storceam creierii într-o cafenea. Pe de altă parte, îmi aminteam că acasă nu puteam face asta, pentru că erau copiii şi joburile. Dimineaţa vizitam muzee şi de pe la 15:00 mă apucam de scris. Poezia e un instrument de cercetare a lumii. Când ce scrii contează şi pentru alţii, când vezi că literatura ta stârneşte reacţii, merită să publici.   
 
Reveniţi des asupra poeziilor, înainte de publicare?
Relectura este esenţială. De regulă, tai cuvinte, versuri, rareori adaug ceva. Apoi, transcriu în computer. Şi încă recitesc. Fiind un text relativ scurt, poezia resimte fiecare cuvânt în plus ca pe o tumoră. E scrisă, îndeobşte, la persoana I, aşa că poţi să fii orbit de fond şi îţi scape forma. A elimina înseamnă a da aerodinamicitate literară textului. Când mă hotărăsc să public un volum, simt că e nevoie şi de un ochi din afară, unul crud, detaşat. Ultimile mele patru cărţi de poezie, înainte a apărea, au fost citite de criticul literar Mircea Mihăieş, cu care am purtat nu doar discuţii generale, ci şi pe text. Domnia sa mi-a fost, în fond, redactor de cărţi şi îi sunt recunoscător pentru efort şi ajutorul dat. Fiind eu însumi ani buni redactor la Brumar, ştiu cât de importantă e această muncă pentru un manuscris ce „visează“ să apară. 
 
Vă ţineţi copiii aproape de literatură? Îi luaţi la evenimente, îi îndemnaţi să citească? 
Literatura nu doar că îţi măreşte şi îmbogăţeşte universul propriu, nu doar că ajută imaginaţiei, fiindcă o face mai mobilă şi mai expansivă, obligându-te să transformi cuvintele în imagini şi apoi să faci un film din toate, ci are şi un aport de pragmatism. Din cărţi afli o mulţime de lucruri ce ţin de viaţa de zi cu zi, afli cum să ieşi cu bine din anumite situaţii, ce să faci când ai un zid sau un câine în faţă, când te doare ceva sau când vine furtuna. Le spun asta copiilor şi îi îndemn să citească, le ofer cărţi, îi invit să-şi aleagă ce vor din bibliotecă, mergem împreună la lansări şi la întâlniri cu scriitori. Pe de altă parte, nici nu vreau să forţez lucrurile, fiindcă există riscul unor reacţii adverse. Lui Tudor îi place să-i spun poveşti şi să-i citesc din aventurile lui Nastratin Hogea. Crina iubeşte literatura şi pe profa ei de română. Prin urmare, ipotezele sunt minunate, vedem cum se va desfăşura acţiunea pe viitor. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: