INTERVIU Florin Iaru, scriitor: „Sunt Gică Contra, bag băţul prin gard acolo unde se poate“

INTERVIU Florin Iaru, scriitor: „Sunt Gică Contra, bag băţul prin gard
acolo unde se poate“

Scriitorul Florin Iaru preferă dezbaterile armonioase;  Fotografii: Eduard Enea, Mihai şi Ion Barbu

Florin Iaru vorbeşte despre felul în care interacţionează pe reţelele de socializare, un mediu în care sunt analizate, printre altele, şi teorii ale conspiraţiei – născute mai ales în perioada pandemiei. Scriitorul instigă, adesea, la gândire critică şi la o judecată echilibrată.

Ştiri pe aceeaşi temă

În viaţa lui Florin Iaru, libertatea a sosit când avea 35 de ani, aşa că abia după Revoluţie a ieşit, în sfârşit, cu adevărat din casă. Acum, la 66 de ani, înţelege că restricţiile din vremea coronavirusului sunt utile şi temporare. Zilele mai liniştite, fără prietenii cu care mergea „la crâşmă“, l-au ajutat să fie mai atent la proiectele lui literare. Aşa a reuşit să lucreze la un roman pe care l-a visat, spune el, prin studenţie. Când nu-i ocupat cu activităţile de scriitor şi jurnalist sau cu familia, Iaru participă la dezbaterile de pe Facebook, care sunt multe şi variate. În ultimele luni, oamenii s-au refugiat pe reţelele de socializare, unde, pe lângă teoriile conspiraţiei legate de coronavirus, se deschid discuţii despre subiecte de actualitate precum rasismul şi antirasismul, în contextul protestelor din Statele Unite. Recent, Iaru a vrut să înţeleagă pe ce se bazează, în general, acuzaţiile de tipul „eşti rasist“ şi a întrebat pe Facebook: „Care sunt criteriile de nezdruncinat şi de neatacat care stau la baza acestei acuzaţii?“. A aflat răspunsul? Nu prea, dar a primit nişte explicaţii.


„Weekend Adevărul“: Cum trăiţi aceste vremuri incerte? 
Florin Iaru: Când a ajuns pandemia la noi, am fost convins că voi fi un tip falit, pentru că eu câştig foarte puţin. Ar fi trebuit să am şi un turneu în Germania, totul era aranjat, şi din cauza pandemiei n-am mai plecat. Dar, ce să vezi? Mi-a mers foarte bine. Obligat fiind să stau acasă, am rămas cu gândurile mele şi m-am reapucat de scris la un roman, mi-am găsit un redactor de carte care mă chinuie, adică mă mână cu biciul. Am deschis şi nişte cursuri online de scriere creativă cu nişte oameni foarte talentaţi din toată ţara şi din străinătate, am ascultat multă muzică de care habar n-aveam şi mi-a plăcut.
 
Ce fel de muzică aţi descoperit?
Pe Spotify există o muzică indie, mai ales în categoria artiştilor inclasificabili, care e foarte interesantă. Exprimă ceva deosebit, ceea ce-mi place şi în literatură, unde nu caut bestsellerurile. 
 
Trecea uşor timpul în perioada izolării?
Am ieşit zilnic, am ocolit aglomeraţiile, mi-am pus mască, m-am spălat pe mâini. Sunt un om cu capul pe umeri şi ştiu că în pandemie poţi să iei nişte măsuri raţionale prin care reduci posibilitatea de a te infecta cu peste 90%. Singurul regret pe care-l am e că nu m-am mai întâlnit la crâşmă cu prietenii. Am avut de lucru săptămânal, am participat la emisiuni online, în acelaşi timp, am făcut şi cercetările mele empirice asupra pandemiei, am descoperit neconcordanţe în cifre, în date, în atitudini şi proceduri. 
Mi-am exprimat părerile, m-am certat cu unii, m-am împăcat cu alţii. Înainte, nu munceam aproape deloc de acasă, lucrez la ziarul „Caţavencii“ şi mă duceam în redacţie. Pe lângă scris, mă ocup şi de fabricarea fizică a ziarului, ceea ce am făcut de acasă. A fost destul de dificil, pentru că nu am avut aceeaşi viteză de discuţie. Am dat şi o bulă goală, unde trebuia să fie ceva distractiv, pentru că am uitat să pun textul. Se mai întâmplă. Dar am rămas pe piaţă, spre deosebire de alte ziare, care au trebuit să-şi încheie activitatea. Încerci să-ţi duci viaţa cât de cât normal. De ce spun asta? Tinereţea am trăit-o în comunism. Mă trezeam la 00.00 să mă duc la coadă la lapte, o dată pe lună sau pe săptămână stăteam la cozi ore întregi ca să iau o jumătate de kilogram de carne, prin mişculaţii făceam rost de brânză şi ţigări. Ştiu ce înseamnă să fii cu adevărat închis şi blocat. Acum, dacă înţelegi că tu îi poţi face rău altcuiva, pune-ţi masca, că n-o să mori. 
 
Aţi suportat, aşadar, izolarea mai uşor decât generaţiile care au sub 30 de ani. 
Generaţia voastră are nevoie de prezenţă, de mişcare. Când eşti tânăr, trebuie să colinzi lumea, să o transformi şi, mai ales, e nevoie de dragoste. M-am gândit că mulţi adolescenţi nu s-au mai putut întâlni. E un poem de Nichita despre cum se sărută adolescenţii pe străzi. Nu s-au mai sărutat adolescenţii! 
 
Aveţi doi fii, iar unul este preadolescent.
Da, acum e timpul să se întâlnească cu fetele, să iasă cu grupurile de prieteni şi să facă prostii. Adolescenţa fără prostii îngrozitoare parcă nu e adolescenţă.
 
Ce prostie îngrozitoare aţi făcut în adolescenţă?
Ca să cuceresc o fată am mers la etajul zece pe marginea balconului. 
 
Şi aţi cucerit-o?
Da! 
 

„Nu mi-a fost niciodată frică de moarte“
 
Vă temeţi că v-aţi putea infecta cu virusul care e printre noi deja de luni bune?
Nu, chiar dacă sunt în vârstă şi am o boală cronică. Trăiesc cu ea de 37 de ani, sunt un mic produs al medicinei galopante. Nu mi-a fost niciodată frică de moarte, doar de condiţiile în care mori. Dacă te fereşti, şansele sunt foarte mici. De aceea, am studiat ce se întâmplă, am citit ce au spus medicii epidemiologi şi virusologii. În acelaşi timp, am urmărit cu mare distracţie teoriile conspiraţiei. Eu cunosc doar o conspiraţie care este indestructibilă: conspiraţia proştilor. E singura care funcţionează perfect. În rest, când se adună trei oameni deştepţi şi vor să pună de-o conspiraţie, întotdeauna unul va avea o idee contrară şi conspiraţia se va duce dracului. Când faci o conspiraţie, nu ştie nimeni de ea, deci, dacă e dezvăluită, înseamnă că e proastă. E şi un fenomen ciudat, oamenii izolaţi suferă de deprivare senzorială, cum e recunoscută în medicină – când eşti lipsit de contact social. O să dau un exemplu şi mai bun. În anii ’50, condamnaţii politic erau uneori puşi la izolare, unde rămâneau singuri. Mulţi au fost afectaţi psihic acolo, pentru că omul e făcut să stea cu celălalt, să împartă, să vorbească, să urască, să iubească. Există şi singuratici, dar cei mai mulţi au nevoie de măcar un om lângă ei. Stând mult în casă în pandemie, în cazul unora, acel sâmbure de nebunie care există în capul tuturor a început să încolţească. 
 
Reuşiţi să priviţi detaşat discuţiile de pe reţelele de socializare, unde apar frecvent şi teorii conspiraţioniste?
Da, intervin doar acolo unde cunosc oamenii şi dacă îi ştiu bine, de mai mulţi ani. Dacă am discutat multe probleme şi în nouă din zece am avut păreri oarecum comune, când a zecea e diferită, încerc să stau de vorbă, să pun întrebări. Sunt Gică Contra, bag băţul prin gard acolo unde se poate. Nu am mulţi prieteni pe Facebook, dar cei pe care îi cunosc şi-au dovedit în timp un tip de gândire şi de luciditate în care am încredere. Nici nu ne-am înjurat până acum, spre deosebire de ăia care rup prieteniile şi trântesc uşile pe reţelele de socializare. Nu înţeleg această dorinţă de a-l călca în picioare pe adversarul tău. 
 
V-aţi adaptat repede la modul în care se comunică online?
Sunt un om curios şi mai tehnic. Mă interesează cum funcţionează maşinile, reţelele de socializare, atomii, care este originea universului. Mă interesează în nişte limite rezonabile, ştiu că nu ştiu, iar când nu ştiu îi întreb pe oamenii care ştiu. În România toată lumea se pricepe la legi. Înainte de a scrie despre o lege, întreb oameni care au la bază studiile astea, care n-au intrat în politică sau nu fac politica nimănui. Şi obţin nişte răspunsuri puţin diferite de ale majorităţii. Chiar dacă răspunsurile nu-mi convin, trebuie să le iau în considerare, pentru că exprimă un punct de vedere valabil. Există un eseu al lui Karel Čapek, „Cele 12 aspecte ale luptei literare“, în care sunt descrise 12 moduri în care poţi să-ţi învingi incorect adversarul. Spui despre el că este încuiat, superficial, incapabil, dar fără argumente. Eu le urmăresc întotdeauna. Să zicem că intru într-o discuţie şi cineva îmi serveşte trei rânduri de date pe care mi le dă ca sigure. Mă aştept din partea oponentului să fie cinstit şi lucrurile pe care mi le dă să fie verificate. Pierd o oră sau o zi să verfic dacă informaţiile lui sunt exacte şi descopăr că nu sunt. Eu pierd timpul, iar el răspândeşte un fake news, pe care greu îl mai poţi întoarce, pentru că a produs deja efecte. 
 
Polemici despre rasism
 
Pe reţelele de socializare, spre deosebire de discuţiile faţă în faţă, oamenii înţeleg deseori greşit mesajele transmise de ceilalţi şi se atacă imediat unii pe alţii. 
Când vorbeşti cu cineva îi vezi şi expresia. E o categorie de stil, antifraza, în care vorbeşti cu acele cuvinte pe care vrei să le combaţi. Dacă te uiţi la figura omului, interpretează un rol care te face să ai o reacţie viscerală de respingere tocmai a acestui discurs: „Hai să omorâm toţi ţiganii“. Dacă-l pui pe Facebook, imediat eşti taxat de rasist. De asta e importantă prezenţa fizică. 
Cineva care neagă gradele răului şi le tratează pe toate la acelaşi nivel
face el însuşi un rău.
Cum aţi perceput postarea lui Vladimir Tismăneanu, acel memă cu „ciorile din Ţăndărei care nu mai aveau voie să zboare“?
Eu am interpretat altfel povestea. În Ţăndărei sunt o comunitate romă şi un clan – care a plimbat în toată Europa afaceri cu prostituţie şi trafic de droguri. Ăia sunt băieţii tari care se urcă în avion. Când s-a închis Ţăndăreiul, am înţeles că tocmai clanul ăla nu se mai putea deplasa. Ceilalţi, care stau sub teroare, poate că s-au bucurat şi ei că aceşti băieţi nu mai au un drept. Comunitatea aia nu scoate o vorbă de frică. 
 
În mai a murit afro-americanul George Floyd în Statele Unite, după ce un poliţist şi-a aşezat genunchiul pe gâtul lui, ceea ce a determinat proteste şi dezbateri despre rasism în toată lumea. Aţi întrebat de curând pe Facebook cum definim rasismul şi xenofobia. Aţi primit răspunsuri mulţumitoare? 
La baza gândirii mele politice stă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Bineînţeles că există rasism şi xenofobie. Se întâlneşte de multe ori, însă, exprimarea: „Nu sunt rasist, dar...“. În clipa în care omul a spus „dar“, urmează o ploaie de acuzaţii. Poate vrea să pună nişte criterii care nu intră în zona rasismului, a xenofobiei şi a discriminării şi sunt un rezultat al întâmplării sau un accident. N-am izbutit să obţin de la nimeni un răspuns pe Facebook: care este zona rasismului, aia corectă, după care poţi judeca – ca la tribunal? Să judeci toate aspectele conform codului de legi care prevede infracţiuni şi pedepse. 
 
Multora le e greu să nu fie radicali. 
Amos Oz e un scriitor israelian care merita, după părerea mea, Premiul Nobel şi care a fost urât în propria ţară tocmai din cauza faptului că îşi punea întrebări. El spune că există grade ale răului. Cineva care neagă gradele răului şi le tratează pe toate la acelaşi nivel face el însuşi un rău. Fapta unui bărbat care ciupeşte o femeie de fund nu e la fel cu a celui care îi dă foc (n.r. – luna trecută un bărbat i-a dat foc unei adolescente care îl acuzase de viol). E o diferenţă de gravitate de nici nu vreau să mă gândesc! Şi nu toţi bărbaţii ciupesc femei de fund, dar există câţiva care sunt duşi cu capul. Hai să-i judecăm pe ăia. 
 
 
 

Vrea să termine romanul început acum 40 de ani

Foto Eduard Enea 
 
Spuneaţi că v-aţi întors la un roman nefinalizat şi că aţi reuşit să scrieţi în ultimele luni. Ce-mi puteţi povesti despre el?
Am următoarea prejudecată: dacă spui subiectul unei povestiri, al unei piese de teatru sau al unui roman, nu-l mai poţi scrie. Romanul ăsta l-am visat trei nopţi la rând la 21 sau 22 de ani, m-am pus să-l scriu, n-a mers. După zece ani, prin 1980 şi ceva, am reluat. N-a fost bine. Peste alţi zece ani, iar l-am reluat, nici atunci n-a mers. Ultima dată am scris la el în 2007, am ajuns la vreo 50 de pagini şi m-am oprit, pentru că ceva nu-mi suna bine. De curând, traducătoarea mea din Germania m-a întrebat dacă n-am cumva şi un roman. Voia editorul să ştie. Zic: „N-am“. Mă întreabă: „Dar nu vrei să scrii unul?“. Îi răspund: „Am scris ceva, dar l-am abandonat acum 13 ani“. „Nu vrei să-mi trimiţi şi mie?“ Îi trimit şi-mi zice: „E foarte interesant, nu vrei totuşi să te uiţi pe el?“. Mă uit şi începe să-mi placă. Văd unde am greşit la scris, îndrept, încetul cu încetul povestea se reface. Ea îmi pune întrebări bune, la care sunt obligat, ca autor, să răspund în organizarea generală a materialului. Sper ca la toamnă să pot da romanul la o editură.
 
Ce s-a schimbat în toţi aceşti ani legat de redactarea romanului?
În urmă cu opt ani, împreună cu Marius Chivu şi cu Simina Diaconu, am organizat nişte cursuri de scriere creativă, fiind nemulţumiţi de modul în care se scrie proza în România – extrem de sofisticat, cu îmbârligături şi complicaţii de neexplicat pentru un cititor din Occident, unde se preferă o scriere simplă şi exactă. Predând, mi s-au limpezit şi mie nişte idei, am înţeles nişte mecanisme ale scrisului şi, când m-am uitat pe propriile scrieri, mi-am dat seama că uneori am scris bine, alteori – nu. 
 
„Noi suntem cu premiile, ca la şcoală“
 
Găsiţi deseori voci noi datorită cursurilor de scriere creativă pe care le ţineţi? 
Vin oameni care nu găsesc în jurul lor un mediu prielnic şi sunt gata să abandoneze scrisul, pentru că cei din familie, colegii şi grupul de prieteni sunt opaci. Dar după ce urmează cursul, continuă să discute şi rămân prieteni, pentru că şi-au găsit un grup potrivit. După cinci-şase ani, vin câte unii cu nişte chestii extraordinare. Ambiţia mea este să avem pe piaţă 1.000 de scriitori activi de proză şi teatru pe an. Oferta fiind mare şi cererea va începe să o urmeze, mai ales dacă acele cărţi vor fi despre lucruri pe care le cunosc şi le înţeleg: viaţa şi pasiunile lor, ceva în care să se regăsească. 
 
Aţi amintit că sunt şi cursanţi care scriu sofisticat.
Când termină şcoala, cei cărora le place să scrie vor să rezolve toate problemele umanităţii şi să câştige Premiul Nobel. Ţinta lor nu este cititorul, este Premiul Nobel, iar ca să-l câştigi trebuie să fii complex. Băgăm filosofie, antropologie, economie, psihologie. Acum ori niciodată! Când citeşti o astfel de poveste nu o înţelegi şi te întrebi ce se întâmplă. Trebuie doar să spui povestea. Cititorul înţelege dacă scrii clar orice idee complicată. Cei mai mulţi scriitori români consideră că cititorii sunt o cantitate neglijabilă. Noi suntem cu premiile, ca la şcoală.
Ambiţia mea este să avem pe piaţă 1.000 de scriitori activi de proză şi teatru pe an. Oferta fiind mare şi cererea va începe să o urmeze, mai ales dacă acele cărţi vor fi despre lucruri pe care le cunosc şi le înţeleg: viaţa şi pasiunile lor, ceva în care să se regăsească. 
În fiecare an românii speră că Mircea Cărtărescu va lua Nobelul.
Aici e şi puţină ipocrizie. Cei mai mulţi oameni îşi doresc ca Mircea să nu-l ia ca să aibă motive de nemulţumire şi ca să demonstreze că au dreptate. 
 
De ce avem mai mulţi poeţi decât prozatori în România?
Din cauza faptului că suntem o naţiune necivilizată şi am rămas în urmă. Acum vreo 15 ani, am fost invitat la un eveniment în Turcia, unde sunt zeci de mii de poeţi, mai ales în zonele sărace. Cu cât o civilizaţie e mai dezvoltată, ea răspunde la mai multe nevoi ale individului. Are nevoie de căldură, îi oferă, are nevoie de protecţie, îi oferă, are nevoie de educaţie, îi oferă. Societăţile nordice, care sunt extrem de bine organizate, au o poezie foarte mică. În Rusia, în Turcia, în toată zona Africii şi în America de Sud creşte numărul poeţilor. E un soi de dorinţă a artistului de a vedea lumea într-un mod în care societatea sau limba comună nu o pot face. În clipa în care limba se standardizează, poezia se retrage într-o găoace. Ori devine mică, ori devine specială, ori nu mai răspunde la temeri. Noi, poeţii, avem tot felul de temeri – de nedreptate, de moarte, de singurătate. Când societatea le rezolvă, îţi pune un pansament peste sentimente şi îţi mănâncă din ingeniozitatea limbajului.
 
De ce urăsc elevii orele de română
 
La noi relaţia cu literatura e complicată încă din şcoală. Din ce cauză?
În şcoală, copiii sunt învăţaţi să urască literatura. Cea mai urâtă materie e limba şi literatura română, ceea ce nu se întâmplă în alte ţări. M-am întrebat de ce şi am vorbit cu prieteni care locuiesc în străinătate şi ai căror copii merg la şcoală. Pe o prietenă din Spania, care are o fetiţă în ciclul primar, am întrebat-o ce face la limba spaniolă. Mi-a răspuns că profesorii le dau de citit nişte opere haiose şi le cer copiilor să le povestească, să spună ce au înţeles. În România, dacă spune copilul ce a înţeles, e rău, trebuie să înţeleagă ce a spus altcineva despre această operă. Cum ar fi ca la matematică să se ceară întotdeauna să reproduci ce a gândit altul? După un timp, ajung la senzaţia că sunt prost, după aceea încep să urăsc materia şi, după ce termin şcoala, nu mai citesc nimic. În toate ţările care ne înconjoară, numărul de cititori e dublu sau triplu raportat la populaţie, 
faţă de România.
 
Profesorii nu pot găsi singuri soluţiile pentru schimbarea metodelor de lucru la orele de limba română. 
Un manual bun poate fi ruinat de un profesor prost, iar un profesor bun poate aduce puţin la lumină un manual prost. Am vorbit cu mulţi profesori şi mi-au spus că în liceu îi pregătesc pe elevi pentru admitere şi că acolo contează media. Iar la Bacalaureat contează ce a spus criticul cutare. Dacă îl pregătesc pe elev corect, îşi va rata viaţa, dacă îl pregătesc incorect, va abandona literatura. Concluzia este că nu le pot „strica“ viaţa. 
   
 
 

 „Am fost şi eu orbit, ca toată lumea, de FSN“

Iaru, la 36 de ani, după căderea comunismului în România   Foto Arhiva Florin Iaru 
 
În iunie s-au făcut 30 de ani de la primele Mineriade. Cum vă amintiţi acele zile?
Nu pot comenta decât din auzite, pentru că eram internat în spital. Din cauza acelui 14-15 iunie am pierdut zece ani din dezvoltarea României. Capitalul de simpatie al României cucerit în decembrie ’89
s-a stins ca o făclie pe care o bagi în apă. Era o simpatie pentru România, care plătise un preţ ca nicio altă naţiune din socialism. Un prieten îmi adusese un televizor sport cu antenă şi prindeam cu purici Televiziunea Română, la 06.00 sau 07.00 am văzut la jurnalul de ştiri cum îi luaseră pe protestatari din Piaţa Universităţii. Când i-au băgat în dubă, i-au bătut de le-a sunat apa în cap. Asta i-a scos pe bucureşteni din bârlog. Lucrurile se liniştiseră, FSN-ul câştigase, Iliescu era preşedinte. 
 
Aţi vrut să vă mutaţi din ţară atunci, în 1990, ca mulţi alţi intelectuali?
Doi prieteni au plecat atunci. Eu nu m-am gândit să plec, am zis că nu mă dau bătut, pentru că sunt încă tânăr. Când n-ai apucat să trăieşti într-o altă lume, ajungi la 36 de ani să consideri că ai 20. Am crezut că am destul timp. Apoi am descoperit că politicienii pe care îi votam eu nu se deosebeau aproape cu nimic de cei împotriva cărora eram. Prima mare nefericire a fost Convenţia Democratică (n.r. – condusă, după Corneliu Coposu, de Emil Constantinescu). 
 
„Am fost un prost“
 
Cum aţi perceput Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) şi, ulterior, partidul FSN? Ana Blandiana şi Doina Cornea, de pildă, au făcut parte din Consiliu când s-a format.
Am fost şi eu orbit, ca toată lumea, de FSN. Era o beţie, ca atunci când bei mult şi repede. Într-o zi eram în curtea închisorii şi a doua zi eram deja în libertate. Aşa ceva te năuceşte de cap. Noi nu aveam cultură politică, nu ştiam despre manipulare şi nici nu înţelegeam cum gândesc oamenii. Credeam că lumea e ca noi. Acelaşi lucru se întâmplă acum pe Facebook: fiecare bulă crede că lumea e ca ea. În primele zile, chiar am crezut că Iliescu şi FSN sunt OK. Trebuie să mărturisesc că am fost un prost. Am crezut că Doina Cornea (n.r. – a plecat din CFSN după o lună) e luată de valul ei de disidenţă şi nu înţelege lumea nouă, pentru că e mai în vârstă. Ea era de fapt capul limpede, iar eu, capul confuz. Timp de 20 de ani, Doina Cornea a dovedit că acolo unde era problema ea venea cu o judecată limpede. A suferit nişte atacuri îngrozitoare tocmai pentru că refuza ideile de-a gata. E probabil femeia politică cea mai admirabilă a României din ultimii 50 de ani şi i-a bătut pe toţi bărbaţii politici ai timpului ei. 
 
Cum vă raportaţi la noile partide politice din prezent?
Aştept să văd ce fac. Ţin minte şi acum cu câtă încredere i-am privit pe liberali, pe ţărănişti, pe ecologişti, în ’96. Din când în când, mai are câte un partid o idee bună sau o direcţie pe care o consider corectă, cum a fost cea adoptată de USR în 2018, cu referendumul. A fost singurul partid care s-a declarat împotriva lui şi a câştigat. După alegerile europene, ce s-a întâmplat cu USR-ul? S-a întors de unde a plecat. Să-şi pună un set de principii simple: drepturile omului, învăţământ, sănătate.
Timp de 20 de ani, Doina Cornea a dovedit că acolo unde era problema ea venea cu o judecată limpede. A suferit nişte atacuri îngrozitoare tocmai pentru că refuza ideile de-a gata. E probabil femeia politică cea mai admirabilă a României din ultimii 50 de ani şi i-a bătut pe toţi bărbaţii politici ai timpului ei. 
Aţi votat la prezidenţiale anul trecut?
Întotdeauna votez, cu părere de bine sau de rău. Am dat scorurile exacte în 2014 şi în 2020. Mă uit la ce se întâmplă şi încerc să văd care sunt urmările. În 2014, am zis că o să câştige Iohannis, toată lumea zicea că iese Ponta. Dacă aş putea, i-aş învăţa pe oameni să nu se uite la propriile visuri şi temeri, ci la lumea din jur. Am pariat pe Trump, deşi nu dau o ceapă degerată pe el. Prietenii mei români au râs de mine până în noaptea alegerilor, după care au tăcut mâlc. Lumea e convinsă de felul în care trăieşte. Degeaba îi promiţi unui om că va trăi bine mâine şi astăzi îl obligi să trăiască rău. Comunismul asta a făcut şi a mers din rău în mai rău. Părinţii tăi ţi-au spus întotdeauna: „Mă sacrific pentru tine“, aşa e?
 
Da, probabil că aşa fac mulţi părinţi din generaţia anilor ’60. 
Părintele mai bine ar spune: „Ca să-i fie bine în viitor copilului meu, trebuie să-mi fie mie bine acum“. Şi cu siguranţă el va trăi mai bine. 
 

Exclus din Uniunea Scriitorilor

Numele: Florin Râpă (Iaru este numele de familie al mamei)

Data şi locul naşterii: 24 mai 1954, Bucureşti 

Studiile şi cariera: 

* A urmat Colegiul Naţional „Ion Neculce“ din Bucureşti, după care, în 1978, a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. 

* Apoi, a predat limba română în Galaţi şi în Bulbucata, judeţul Giurgiu.

* În anii ’80, a fost membru al „Cenaclului de luni“, alături de Mircea Cărtărescu şi Marta Petreu. 

*A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor, instituţie din care a fost exclus în 2016, pentru că a vrut să o reformeze împreună cu alţi scriitori, printre care: Cristian Teodorescu, Cosmin Perţa şi Octavian Soviany. 

* Din 2011, lucrează la săptămânalul de satiră „Caţavencii“. 

* Printre volumele de poezie şi proză pe care le-a publicat se numără: „Cântece de trecut strada“ (1981), „Aer cu diamante“ (1982), „Înnebunesc şi-mi pare rău“ (1990), „Poeme alese“ (2002), „Fraier de Bucureşti“ (2011), „Povestiri cu final schimbat“  (2013) şi „Sânii verzi“ (2017). 

Locuieşte în: Bucureşti


Pauzele poetului
 
Înainte de Revoluţie au existat destule perioade în care nu v-a fost bine. Din cauza cenzurii nu
v-aţi mai publicat poemele. 
Un scriitor scrie ca să fie citit, nu pentru el. În 1985 am fost interzis şi speram că până la 60 de ani o să mai pot publica o carte. Dar de crezut nu mai credeam. Eram convins că voi ieşi la pensie din postul de gestionar, uitat, singur şi plin de amărăciune. Povara a fost luată de prietenii cu care râdeam şi pe care îi simţeam alături. 
 
Dar în 1990 aţi ajuns din nou la cititori.
Da, am publicat cartea care stătea la sertar, cu poemele care credeam că nu vor fi publicate niciodată. După aceea am făcut o lungă pauză de 20 de ani!
 
De ce?
Poezia nu este numai a poetului, e şi a epocii, iar poetul nu trăieşte într-un turn de fildeş. Eu speram într-o lume mai bună şi consideram că e mai important pentru mine ca lumea să fie mai bună. Scriam, dar rar şi puţin, cu îndoieli. Mi-au rămas 40 de poezii, în rest am aruncat. Pe urmă, m-am orientat puţin şi spre proză, după ce m-au rugat nişte prieteni să scriu pentru o revistă. Atunci am constatat că-mi iese. 
 
Corectitudinea politică din artă
 
Din ’90 până azi s-a schimbat şi umorul românilor. Din punctul ăsta de vedere, acum trăim în epoca
stand-up comedy. 
E o problemă cu umorul. În general e o formă de manifestare prin care realitatea, prejudecăţile şi toată societatea sunt puse sub semnul întrebării, sub semnul absurdului şi al legăturilor neobişnuite. Umorul e crud, fără limite şi întotdeauna va supăra pe cineva. Dacă mă uit acum la umorul trupei Divertis, este nemilos, dar simţi că e ceva adevărat. E gândit. La stand-up-uri din România nu prea mă uit, nu ştiu pe nimeni după nume. Am văzut de curând un spectacol de umor de stand-up al lui Seinfeld. Din cauza suspiciunilor generalizate din societate, Seinfeld nu mai are despre ce vorbi, se leagă de telefoane, de întârzieri. Totul e corect, râdem de cei de care trebuie să râdem. Exact cum era în comunism umorul oficial: trebuia să fie numai despre chelneri, frizeri, vânzători. Era o zonă a liniştii. Am trăit următoarea poveste: traducătoarea mea din Germania le-a dat nişte traduceri unor persoane şi ele au observat o viziune nepotrivită asupra femeii, că la mine femeile nu ies bine. La mine nu iese nimeni bine. Despre ce să scriu? Despre fericire? Dar tot acolo era şi o persoană – chiar reprezentantă a feminismului, cred – care a spus că e fană Florin Iaru. Pe mine mă interesează umanitatea, nu e prea vesel să fii singur şi să-ţi iasă totul pe dos. 
 
E greu să scrii despre fericire?
E imposibil. Au încercat scriitori mai mari decât mine şi nu le-a ieşit. În schimb, e o luptă: care e mai bun la nefericire?  

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: