FRAGMENT Un roman inedit de Françoise Sagan, „Cele patru colţuri ale inimii”

Francoise Sagan, o scriitoare care a debutat la 19 ani

Editura Polirom anunţă apariţia în librării a unei cărţi-eveniment, romanul „Cele patru colţuri ale inimii” de Françoise Sagan, o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic. Descoperit în manuscris de fiul romancierei, „Cele patru colţuri ale inimii” a apărut în colecţia „Biblioteca Polirom”, în traducerea din limba franceză şi cu note de Mădălina Ghiu. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din roman.

Cele patru colţuri ale inimii pune în scenă un subiect predilect al operei lui Françoise Sagan – un păienjeniş de tensiuni amoroase în sînul unei familii burgheze. Ludovic Cresson, fiul unui industriaş bogat, se reface după accidentul de maşină provocat de soţia sa, Marie-Laure, „sofisticată, incultă”, o femeie care acum îl tratează ca pe un handicapat, îndepărtîndu-l de ea. Cînd mama acesteia soseşte la reşedinţa lor de pe domeniul La Cressonnade, tînărul se îndrăgosteşte nebuneşte de ea. Inteligenţa, umorul, eleganţa cu care autoarea trece peste drame, toate acestea la un loc construiesc o experienţă tipic saganescă din care nu lipseşte nimic în acest roman bulversant.

„Această carte (…) răspunde nevoii noastre de poveste, ce nu ne dă pace cîteodată. Şi ne vorbeşte despre disperare cu rafinamentul de care avem nevoie atunci cînd ne afundăm să bem un coniac vechi într-un fotoliu de piele ce ne cunoaşte atît de bine, încît aproape că putem să dispărem în el. Şi tot această carte ne strecoară cîteva sfaturi bune: nu trebuie, ne dojeneşte Sagan ca şi cum ne-ar fi greu să învăţăm odată lecţia, nu trebuie «niciodată să îi laşi pe ceilalţi să te uite sau să te desconsidere».” (Le Monde)

„Este extraordinar că acest roman inedit al autoarei faimosului Bonjour tristesse a ieşit din coma în care intrase la rîndul său (întocmai ca Ludovic Cresson, eroul cărţii). E o poveste formidabilă, captivantă, abil (re)construită de fiul scriitoarei, Denis Westhoff, cu instrumentele delicate ale chirurgiei reparatorii. De aceea nu se observă nimic. În schimb, chiar spiritul lui Sagan hoinăreşte pe aici, mînat de un vădit entuziasm cu care dinamitează un munte de resentimente persistente şi se desparte de toţi (cu excepţia celor doi amanţi nesiguri şi puri), de sufletele lor jalnice, goale-goluţe, zgribulite şi scăldate în ipocrizie.” (Le Parisien)

-FRAGMENT-

„Cerul devenise albastru-deschis şi, a doua zi, azuriu. Iar faţa Sandrei devenise vineţie, ducându-te cu gândul mai degrabă la o chelfăneală decât la carne crudă. Încurajată de nuanţa mai puţin sângerie a obrazului, a decis să organizeze o partidă de bridge după-amiaza şi le-a invitat în camera ei pe Fanny şi pe Marie-Laure (bărbaţii casei urând cu înverşunare acest joc). Fiindcă nu mai puseseră mâna pe cărţi de ani buni, cele trei jucau mai degrabă prost. Regina – căreia i se adresau pe nume, doamna de Boyau, „patronim împrumutat de la străunchiul lui Ludovic al XVI-lea“, spunea Sandra, „nume care a salvat-o de ghilotină“, adăuga – urma să fie a patra parteneră de joc.

Ludovic, care îşi făcuse planuri de plimbare, s-a trezit despărţit de Fanny. Cele trei jucătoare stăteau pe pat în jurul Sandrei, sprijinită comod de perne, cu faţa la partenerele ei aşezate, vrând-nevrând, pieziş. Ludovic, care pentru a se calma juca tenis la peretele vecin, a trimis o minge ce i-a spulberat Sandrei geamul, precum şi minunatele statuete de hughenoţi. Sandra şi biata regină, acum cu părul zbârlit, l-au insultat, iar soţia lui l-a admonestat, toate astea sub privirile vesele ale lui Fanny, fapt care, totuşi, l-a consolat. A plecat spre pădure în timp ce Henri îşi continua siesta.

Partida a continuat fără alt incident. Regina juca acest joc zi şi noapte şi de obicei se întorcea cu buzunarele pline la frumoasa vilă a soţului ei, numitul Villabois, iar ăsta i se părea un ultim pas pe drumul ei către tron. Se gândea că pariziencele astea novice îi vor asigura plata gărzii ei elveţiene. Marie-Laure şi Fanny jucau împreună. Sandra şi Regina formau cealaltă echipă. Dar, pe durata acestei partide regale, preţ de două ore, Fanny a făcut jocuri extravagante, superbe, jocuri definitive, aşa că n-au putut fi susţinute de Alteţa Sa înfuriată, care încerca în zadar să preia controlul.

Pe la ora opt, în timp ce Sandra bodogănea, Marie-Laure a calculat pe faţă câştigurile amândurora, cu un aer amuzat şi plină de încântare.

— Doamne, a exclamat Fanny, e un joc minunat! Iată trei chirii plătite la Paris, datorită unei dame de treflă, a făcut ea aluzie la ultima lovitură spectaculoasă pe care o dăduse.

Regina, exilată, ruinată, dezamăgită şi strânsă cu uşa, a plătit, şi-a luat la revedere şi a plecat repede.

— La încoronare n-o să ne facă domnişoare de onoare, a glumit Fanny.

— Nu eu am făcut acest joc indecent, a spus Sandra.

— Nu, dar tot valorează zece mii de franci, a precizat Marie-Laure, insistând în faţa reticenţei soacrei de a-şi plăti datoria.

Aceasta a fost nevoită să se execute. Apoi, Marie-Laure a adăugat:

— Apropo, mulţumesc, mamă, am fost norocoasă cu aşa o parteneră.

— Noroc la joc, ghinion în dragoste, a scrâşnit Sandra printre dinţi, perfid.

Apoi, din motive necunoscute partenerelor ei de joc, soacra lui Ludovic Cresson a scos un hohot de râs nebunesc şi stupid.

A fost nevoită să plece în grabă şi să fugă pe scări către camera ei.” (Copyright: Editura Polirom)

Françoise Sagan (pseudonimul lui Françoise Quoirez, inspirat de numele prinţului de Sagan, un personaj al lui Proust) şi-a făcut debutul la nici 19 ani, cu romanul Bonjour tristesse (1954; Polirom, 2015, 2018), distins cu Premiul Criticii în acelaşi an. A dus o viaţă intensă, plină de succes, fiind considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. A publicat peste 50 de titluri, romane, povestiri, piese de teatru, eseuri şi memorii, dintre care amintim: Un certain sourire (1956), Dans un mois, dans un an (1957), Aimez-vous Brahms... (1959; Vă place Brahms?, Polirom, 2015), Toxique (1964), Des bleus à l’âme (1972), Musiques de scènes (1981), Avec mon meilleur souvenir (1984), De guerre lasse (1985) şi Sarah Bernhardt: Le rire incassable (1987). În 1985 a fost recompensată cu Premiul Prinţul de Monaco pentru întreaga operă. S-a stins din viaţă în 2004. Multe dintre romanele ei s-au bucurat de ecranizări celebre, cu distribuţii de excepţie. În 2010, în onoarea mamei sale, Denis Westhoff a înfiinţat Premiul Françoise Sagan.