FRAGMENT „Copiii ghetoului. Numele meu este Adam”, de Elias Khoury, apare în librăriile româneşti

FRAGMENT „Copiii ghetoului. Numele meu este Adam”, de Elias Khoury, apare în librăriile româneşti

Scriitorul libanez Elias Koury

„Copiii ghetoului. Numele meu este Adam”, de Elias Khoury, apărut la Editura Polirom, spune povestea lui Adam Dannun care imigrează la New York, încercând să fugă de o dragoste distrusă de traumele psihologice provocate de ocupaţia israeliană. „Adevărul” prezintă în premieră un fragment din romanul scris de Khoury, tradus din limba arabă de Nicolae Dobrişan.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Personajul lui Khoury lucrează într-un restaurant unde prepară falafel şi începe să scrie un roman de dragoste al cărui protagonist este Waddah al-Yaman, un celebru poet arab din vremuri apuse. Dar odată ce firul poveştii se desfăşoară, îşi fac apariţia întîmplări mai vechi din copilărie, din ghetourile pe care armata israeliană, după ce a evacuat mare parte din Lod, le-a construit pentru cei rămaşi în oraş. Personajele din poveste devin oameni din lumea reală, iar istoria dramei trăite în ghetourile palestiniene se contopeşte cu încercările naratorului de a se elibera de o identitate care nu mai e doar a lui.

„Elias Khoury e un artist care dă glas exilurilor cu rădăcini adînci şi refugiaţilor fără scăpare, graniţelor frînte, identităţilor în schimbare şi durerilor care nu mai pot aştepta.” (Edward Said) 

„O carte plină de forţă, o proză frumos construită, cu un ritm numai al ei.” (The Independent)

 „Elias Khoury a scris un roman monumental, într-un anume sens, deschizător de drumuri.” (The Guardian)

-FRAGMENT-

„Dar să revin la poveste !

Nu ştiu ce se-ntâmplă cu mine când încerc să scriu. Mă simt ca şi cum n-aş fi eu cel care scrie sau ca şi cum cuvintele trec pe lângă mine şi se duc unde vor ele. Aceasta este ceea ce numim divagaţie. Este celălalt nume pentru ceea ce teoreticienii occidentali au numit fluxul conştiinţei. Dar eu nu scriu sub fluxul conştiinţei.

Adevărul este că pe mine nu mă interesează formele. Las cuvintele să se prefire printre degete, iar întunecimea limitărilor negre se desenează pe foaia albă şi mă uit la sufletul meu, care se descompune sub furtuna memoriei la care am decis să renunţ. Dar iat-o cum mă devorează, iar asta numai pentru că am decis s-o fac să relateze adevărul faţă-n faţă cu minciuna comună care a dominat în sala cinematografului Cine Valadige, când regizorul israelian împreună cu scriitorul libanez au măsluit povestea femeii care a devenit victima filmului pe care a vrut să-l facă.

Dragostea mea pentru această femeie s-a stins dintr-un motiv pe care nu-l cunosc, sau pe care mi-e teamă să-l recunosc, însă admiraţia mea pentru ea este nemărginită. Probabil că dragostea mea a murit pentru că mi-a fost teamă de admiraţia mea sau de descoperirea faptului că această femeie a fost victima filmului ei. Daliya a fost o artistă adevărată, iar artistul nu face lucrări sau nu scrie texte. Artistul este doar un intermediar şi nu are nici o putere. De aceea chestiunea scriitorului se limitează la faptul că el este scris, nu scrie. Nu aceasta a fost soarta lui Gogol ? În cazul lui Emil Habibi nu s-a ajuns la credibilitatea literaturii sale şi contestarea vieţii sale ? Nu s-au amestecat poveştile lui Ghassan Kanafani cu măruntaiele sale sfârtecate ? Daliya a fost din acest lut de oameni şi de aceea nu m-a putut face să simt că ea ar fi proprietatea mea, cu toate că acum sunt convins că m-a iubit. Dar eu m-am temut, iar teama paralizează dragostea ; când Daliya m-a părăsit, mi-a fost teamă că iubirea s-a sfârşit şi am fugit. Inima mea a fugit din mine, iar în pieptul meu a răsărit un zid şi am simţit, în mod ciudat, că trebuie să fug înainte de a fi surprins de moartea iubirii ei. Acest lucru probabil că a stins dorinţa în inima mea şi m-a făcut să descopăr cum s-a prelins iubirea şi a dispărut sub duşul de apă rece, ceea ce m-a făcut să fug în mine însumi şi de memoria mea, pentru a mă recompune din nou ca un vânzător de falafel care încearcă să scrie un roman despre un poet anodin, învăluit de tăcere, atât în timpul vieţii, cât şi după moartea lui. Scrisul m-a condus acolo unde a vrut şi m-am trezit ieşind din Cufărul lui Waddah al-Yaman pentru a intra în cufărul povestirii mele, şi a trebuit să ajung la sfârşit. Începutul m-a determinat să reiau tot ce uitasem, iar începutul a fost ghetoul în care m-am născut, sau cel puţin aşa mi s-a spus. La începutul ghetoului a murit tânărul acela agăţat în sârma ghimpată, iar trupul său a continuat să tremure în memoria oamenilor.

Povestea spune că, în vreme ce membrii comitetului erau ocupaţi cu repartizarea oamenilor în casele părăsite, Mufid Şihada a alergat spre gardul de sârmă ghimpată făcând semne cu o hârtie pe care era scris ceva în ebraică, în timp ce striga „Hei, Khawaga ! Hei, Khawaga !“.

Tânărul s-a apropiat de sârma ghimpată şi a încercat să se caţere pe ea.

— Este interzis să te apropii de gard ! a strigat în ebraică unul dintre soldaţi.

Nu puteai să te caţeri pe gard. Sârma ghimpată fusese întinsă în grabă pentru trasarea limitelor zonei, gardul urmând să fie reconstituit şi fixat definitiv după trei zile, când locul închis va deveni asemănător cu o cuşcă fără acoperiş. Atunci va rosti Iliyya Batşun neuitata lui expresie : „Ăsta nu-i ghetou ! Asta e o cuşcă. Noi suntem ca găinile. Ne tratează de parcă am fi nişte găini intr-o cuşcă, dar inima lor este oarbă. Ce-i zgârcenia asta ? ! Pe găini le hrănesc, pe când pe noi ne lasă fără să ne dea nimic... !“. Mufid Şihada a alergat fluturând hârtia pe care o ţinea în mână.

— Vreau să vorbesc cu Khawaga Mola, a strigat el în ebraică. Vreau să vorbesc cu el !... S-a apropiat de el un soldat cu puşca întinsă şi-a ţipat :

— Du-te de aici ! Hai ! Hai !

— Al-Khawaga Mola ! ţipa Mufid mai departe. Vreau să vorbesc cu Khawaga Mola...

Soldatul a şovăit puţin, când a auzit că tânărul are o scrisoare pentru Mola.

— Da, da... Mola este prietenul meu... Am o scrisoare pentru el...

Imaginea tânărului stârnea plânsul. Stătea singur, ţinând în mănă o hârtie împăturită cu grijă, cu care făcea semne soldaţilor, cerându-le să o ia şi s-o predea prietenului său Khawaga Mola. Soldatul s-a apropiat de gard şi-a întins mâna ca să ia hârtia.

 — Nu... nu !... s-a împotrivit Mufid. Nu ţi-o dau ţie... Trebuie s-o înmânez lui Mola. Spuneţi-i lui Khawaga că Mufid, băiatul lui Ghassan Şihada..., Mufid care aducea legume împreună cu tată-său la Ben Limin..., Mufid e aici... Te roagă să-l ajuţi, Khawaga Mola... Vreau să ajung la casa noastră... Îi vreau pe tata, pe mama, pe fraţii mei şi pe surorile mele, să mi-i daţi înapoi... Se poate aşa ceva, Khawaga ?... Domnul i-a spus tatălui meu : Nu le da crezare evreilor... fiindcă nu sunt cinstiţi... Dar tata a spus : Nu-i adevărat !... Al-Khawaga Sigfried nu minte... Şi el a spus : Sunteţi în siguranţă... Sigfrid Lihman a fost prieten cu mine şi cu tata... El i-a propus tatei să mă înscrie la şcoală împreună cu copiii evreilor din Ben Şimin. Khawaga Sigfrid a spus că Mola a fost elevul lui şi va da ascultare tuturor sfaturilor profesorului său. I-a dat tatei scrisoarea asta şi i-a atras atenţia să n-o dea altcuiva în afară de Mola... Tata le-a arătat-o soldaţilor care au dat buzna peste noi în casă, dar degeaba..., căci tot l-au alungat... Vreau să-l văd pe Mola...” (Copyright: Editura Polirom)

Elias Khoury s-a născut la Beirut în 1948. A lucrat în presă între 1975 şi 1997 şi a îngrijit rubrica de cultură a ziarului Al-Safir (1981-1991), a revistei Al-Karmel (1981-1983) şi a suplimentului literar al ziarului Al-Nahar (1992-2008). A fost profesor invitat la Columbia University, New York (1980-1982) şi global distinguished professor la New York University (2001-2014). 

Elias Khoury a scris nuvele, romane, eseuri de critică literară şi piese de teatru. Romanul Poarta soarelui a fost desemnat cea mai bună carte a anului 2002 de Le Monde Diplomatique, The Christian Science Monitor şi The San Francisco Chronicle. Romanul Ca şi cînd ea ar fi dormit a primit Arabic Novel Prize 2008. Elias Khoury a fost nominalizat la International Prize for Arabic Fiction 2017.

citeste totul despre: