Două cărţi şi o singură iubire

Una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din literatura universală i-a avut protagonişti pe Mircea Eliade şi Maitreyi Devi. Fiecare dintre ei şi-a scris propria versiune asupra poveştii în câte o carte, „Maitreyi” (1933) şi, respectiv, „Dragostea nu moare” (1974). Adevarul.ro publică fragmente, în oglindă, din scrierile lor.

El: „Mi se părea urâtă, cu ochii ei prea mari şi prea 

negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt. Când i-am fost prezentat şi şi-a adus palmele la frunte, să mă salute, i-am văzut deodată braţul întreg gol şi m-a lovit culoarea pielii; mată, brună, de un brun nemaiîntâlnit până atunci, s-ar fi spus, de lut şi de ceară”. 

Ea: „- Mircea, poţi să-mi iei mâna. Şi mi-am întins-o spre el. Mi-a prins-o cu amândouă palmele. Am înţeles acum de ce braţul e comparat cu o tulpină de lotus: deoarece palma apare ca o floare. Dar mâna lui peste a mea părea foarte albă, într-adevăr.

 Am privit cu ochi geloşi. Mi-a prins braţul cu două mâini înfometate şi şi-a lipit faţa de el. De la umăr spre palmă, i-am simţit buzele cum freamătă. Mâna mea se desprinsese uşor de trup sau eu devenisem întreaga mână. 

Toate simţurile mele erau concentrate acolo şi întreaga mea fiinţă a început să pulseze în locul acela. Nu mi-am dat seama cât timp şi-a ţinut mâna mea lipită de piept. Pieptul şi gâtul său le simţeam pe cot iar faţa peste umărul meu. Nu stătea, se mişca mereu. 

Treptat, mâna mea s-a transformat. Nu a mai rămas un obiect din carne şi sânge, întreaga materie solidă a dispărut. S-a prefăcut într-o străfulgerare din infinitul cer. Toţi atomii şi moleculele ei s-au dezagregat - se rotesc şi dansează asemenea planetelor şi constelaţiilor - planete, stele, luna şi soarele se aflau acum în locul lor. Stăteam nemişcată. Aveam ochii închişi şi lacrimile îmi curgeau pe obraji”. 

Eliade: „Nu eram gelos”

El: „Văzând că, deşi munceam cîteva ceasuri pe zi, «Indexul» înainta totuşi destul de încet, Dasgupta o rugase pe Maitreyi să mă ajute. Lucram amândoi în bibliotecă. In ultimele luni, ne împrieteniserăm, îi dădeam lecţii de franceză, iar ea mă ajuta la bengaleză; traduceam împreună poeme de Tagore.

 Ştiam că-l venerează pe Tagore, pe care îl numea gurudev, ştiam de asemenea cât de complexă şi suspectă poate fi admiraţia femeilor indiene pentru un gurudev; dar, adâncit în sanscrită şi în roman, nu eram gelos. Nu-mi dădeam seama că, împotriva voinţei mele, eram deja îndrăgostiţi.

 Zic împotriva voinţei mele, pentru că mi se părea că întreaga familie complotează să rămânem cât mai mult timp împreună, şi bănuiala asta mă făcea să rezist. 

Dar, deşi crezusem că încep să cunosc sufletul indian, mă înşelasem. Nu era vorba de nici un complot. E probabil că Dasgupta se gândise la cu totul altceva: să mă introducă în familia lui printr-un fel de «adopţie». E probabil că-şi făcuse planuri să se strămute în Europa. (...)

I-ar fi plăcut, desigur, să se stabilească în Europa, să locuiască la Roma, unde îl invitase Tucci, la Bucureşti, unde m-ar fi avut pe mine, elevul Iui favorit şi, într-un anumit fel, copilul lui adoptiv. 

N-am înţeles toate acestea decît mult mai târziu. La nunta vărului lui Dasgupta, mi s-a părut că descifrez aluzii misterioase în ce era, fără îndoială, dovada că, sufleteşte, făceam deja parte din familie. La nuntă, ca şi la alte sărbători, îmbrăcasem dhoti, costumul bengalez atât de puţin graţios, dar care totuşi îmi plăcea nespus, pentru simplul motiv că era portul neamului cu care voiam să mă contopesc”. 

Maitreyi: „El nu poate pătrunde în inima lucrurilor”

Ea: „Mircea poartă dhuti în fiecare după-amiază. Am auzit că vrea să devină hindus. Va fi un Arya şi un Hindu. Studiază scrierile hindu, dar asta nu necesită o schimbare a religiei. Nu ştiu de ce vrea să devină hindu. Mantu este foarte încântat. E oare posibil să creadă că tata îl va accepta mai uşor dacă devine hindu?

Nu ne cunoaşte deloc lumea. Obiceiurile noastre sociale sunt aproape dincolo de înţelegerea sa. Oare nu ştie tata că, dintre studenţii săi, Mircea este cu siguranţă cel mai bun? Dar aparţine altei religii. 

Chiar dacă nu ar fi fost aşa şi ar fi fost un hindu bengalez, n-ar fi încăput discuţie - ar fi trebuit să fie din aceeaşi castă, dar din alt clan. (...) El nu poate pătrunde în inima lucrurilor, când e vorba de obiceiurile şi credinţele noastre. Nu ştie nici cât de mult suntem legaţi, îngrădiţi, de aceste reguli iraţionale. 

Nici tata, care este atât de învăţat, care cunoaşte atât de multe, nu ştie că fericirea nu depinde de castă sau de numele de familie. Dar eu? Mie nu-mi pasă de aceste lucruri.

Niciodată nu voi intra în temniţa unei prejudecăţi. Chiar dacă nu mă căsătoresc cu el, voi dovedi cu viaţa mea că nu-mi pasă de aceste obiceiuri prosteşti”. 

Eliade: „Mi s-a dăruit înfricoşată”

El: „― Acum sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai învăţat ce este dragostea, numai tu m-ai înfiorat; ţie m-am dat. Când ai rupt frunzele, eram fericită. Ce mult îmi place să te văd mânios ca un vânt, să mă calci în picioare, să nu-ţi pese de mine. Te iubesc aşa. De ce te temi?...

Într-adevăr, nu aveam nici un motiv să mă tem. Maitreyi mă căuta mereu în odaia mea, în acel ceas al după-amiezii, când toţi dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi se dedea acolo, pe jeţul imens, făcut din pai de bambus. Sărutările alunecau acum pe trup, coborând de-a lungul gâtului, pe umerii goi sub şal, pe braţe, pe piept.

Când i-am mângâiat întâia dată sânii, cu o mână sinceră şi înfometată, s-a adunat întreagă într-un singur fior îngheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai rămăsese spaimă şi voluptate în priviri. 

Mi i-a dat înnebunită, înfricoşată, aşteptând parcă un trăsnet care să ne năruie pe amândoi.

Niciodată n-am văzut sâni mai frumoşi, la nici o statuie din lume, căci paloarea aceea întunecată a trupului Maitreyiei se îmbujorase acum sub cea dintâi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se iluminase aşteptându-mă. Trupul tot era o aşteptare, faţa încremenise, ochii mă priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o străbătea şi o ucidea alături de mine.

Eu mă trezeam lucid şi aţâţat, experimentând în etape dragostea, în timp ce ea se dăruise toată miracolului unei atingeri bărbăteşti de timpul ei, fiind încă fecioară. Am înţeles mai târziu că voluptatea aceasta adâncită în carne, când era încă numai îndrăgostită, o crucifica”.

Maitreyi: „De ce nu ai scris adevărul, Mircea?”

Ea: „- Mircea, ţi-o spun, fantezia e frumoasă iar adevărul e şi mai frumos. Dar adevărul pe jumătate e teribil. Pentru mine, cartea ta e un coşmar. Eram o fetişcană care, uneori, se juca de-a filosoful. Nu eram o enigmă. Misterul meu e creaţia ta. Adori fantasticul şi irealul.(...) 

De ce nu ai scris adevărul, Mircea? Numai adevărul nu era de ajuns? Ai scris pentru bani? Da, pentru asta ai făcut-o acesta este specificul Occidentului, unde cărţile se vând pentru voluptate, nu pentru dragoste. Sunt gata să accept adevărul, dar de ce să duc povara unei minciuni?”

Eliade: „Vis de noapte de vară”

El:„Cu toate ezitările şi rezistenţele, cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemînările sau îndrăznelile nesocotite, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul. În iarna anului 1933, cînd scriam în mansarda mea din Strada Melodiei romanul pe care voiam să-l prezint pentru „Premiul Techirghiol-Eforie", am recitit, pentru prima şi ultima dată, Jurnalul acelor luni. 

Am utilizat chiar unele pagini, integrîndu-le direct în textul romanului. Cu tot patosul naraţiunii, am încercat să mă ţin cît mai aproape de realitate. Dar, evident, această „realitate" devenise mitologică din chiar clipa cînd o trăisem. Trăisem din nou un lung, beatific şi totuşi terifiant vis de noapte de vară.

Dar, de data aceasta, nu-l trăisem singur. M-am deşteptat în dimineaţa de 18 septembrie. De fapt, începusem să mă deştept în timpul nopţii. Aproape că nu închisesem ochii. Maitreyi izbutise să-mi trimită un bilet în care mă anunţa că părinţii aflaseră tot şi că fusese silită să mărturisească.

Dimineaţa, Dasgupta m-a chemat în birou şi mi-a spus că sănătatea lui precară nu-i mai îngăduie să mă găzduiască şi mi-a dat un plic închis pe care trebuia să-l deschid numai după ce voi ajunge în Ripon Street. Trebuia să plec chiar în dimineaţa aceea, pe loc.

Cărţile şi lucrurile mele vor fi transportate în cursul zilei. Doamna Dasgupta, cu figura ei frumoasă, îngheţată, distantă, inaccesibilă, m-a silit să mănînc chiar acolo, în faţa ei. 

Nu puteam pleca din casa lor fără să mănînc. înghiţeam cu mari eforturi, ştergîndu-mi uneori ochii pe furiş.

Nu i-am mai văzut de atunci pe nici unul.

Dar Maitreyi a izbutit să-mi telefoneze, n-am înţeles prin ce miracol, şi, între altele, mi-a spus că trebuie să mă salvez cu orice chip, să arăt lumii că sînt cu adevărat «un om». Am avut doar timpul să-i spun că voi pleca într-o mănăstire din Himalaya. Apoi, convorbirea ne-a fost întreruptă”. 

Maitreyi: „Mă topesc ca o lumânare”

Ea: „În nopţile fără de somn, focul mâniei arde în inima mea, dar o dată cu el ard şi mândria, prejudecata şi toate valorile mele de altădată. O pâlpâire de teamă suie dinlăuntrul meu şi arde totul în calea ei. Mă topesc ca o lumânare a cărei lumină se împrăştie jur împrejur. Picătură cu picătură, lumânarea cea dreaptă se moaie, topindu-mi vanitatea şi setea de prestigiu.

Totul dispare în această ardere. Eul meu, construit cu trecerea vârstelor, a fost încăpăţânat ca această lumânare, dar astăzi, flacăra fricii l-a înmuiat. Oare frică să fie? Îmi este frică de scandal şi de dispreţul celorlalţi? Numai de aceea sufăr eu? La miezul nopţii, pe când privesc stelele, înţeleg că nu e aşa.

Ceva ce a crescut în spatele fricii, mai vast decât ea, a distrus-o la rându-i. Este dragostea indestructibilă, dragostea fără de moarte. Flacăra dragostei este cea care arde totul şi începe să răspândească lumină. 

Zac întrebându-mă de ce a distrus el această iubire, un dar al lui Dumnezeu. Şi ce dacă el trebuia să plece? Dacă am fi izbutit ca, în zece ani, să ne scriem câte o singură scrisoare, ar fi fost de ajuns. Cu această unică scrisoare, noi am fi trecut peste oceanele şi continentele care ne despărţeau şi am fi devenit «ardhana- riswar». 

Cele două euri ale noastre ar fi dobândit desăvârşirea. Dar pot oare occidentalii să înţeleagă toate astea? Pentru ei, desăvârşirea iubirii are loc în pat. Totuşi, el ştia, cu siguranţă ştia. Mă pot vedea din nou pe mine însămi, în braţele lui, în chenarul uşii. El îmi şopteşte: «Nu trupul tău, Amrita. 

Eu vreau să-ţi ating sufletul». Acesta este adevărul, adevărul, adevărul. Trupul piere, sufletul e nemuritor. El nu poate fi ucis prin uciderea trupului.  Un sentiment al nemuririi a pătruns în mine şi mă leagă de infinit. (...)

Credinţa pe care scriptura n-a izbutit să mi-o insufle se impune acum de la sine. Iubirea nu are moarte. Sufletul meu, pe care el mi l-a atins în casa aceea de la Bhowanipur, mai rămâne astfel, neclintit”.