Teodor Tihan rămâne stegarul unui sistem de valori în care dialogul reprezintă încă „forma cea mai vie şi mai directă de comunicare”. Această artă a dialogului ne conduce, prin paginile cărţii sale (Prin anotimpurile lumii de azi. Întrebări, reacţii, atitudini), apărută la editura Eikon, către destine şi istorii mai puţin cunoscute, către personalităţi care nu se lasă cu uşurinţă descifrate, dar care, atunci când o fac, nu ezită să ne spună lucruri pe care, poate, nu le-ar fi scris niciodată ei înşişi.

Teodor Tihan ne prezintă, prin intermediul interlocutorilor săi, evenimente şi fapte derulate de-a lungul a multe decenii, de dinaintea ultimului Război Mondial până aproape de ziua de astăzi. O carte cu 14 autori, între care cinci filologi, patru medici, doi etnologi, un istoric, un diplomat şi un psiholog, care şi-au găsit intervievatorul („intervieveur” este termenul pe care îl preferă autorul). Un interlocutor comun al tuturor, chemat – ne spune Teodor Tihan – „să conducă ostilităţile” printr-un dialog purtat faţă în faţă, cu răbdare, cu întrebări pline de politeţe, învăluite savant, şlefuite cu măiestrie, prin care sunt extrase şi puse la îndemâna tuturor idei pe care, poate, autorii nu le şlefuiseră îndeajuns până atunci, sau nu se simţiseră îndemnaţi să le dezbată, cu toate că întrebările despre ele îi căutau de mult. „Se cuvine să acordăm aceeaşi importanţă celor care au decis, într-un moment sau altul, să se afle în dialog”, ne îndeamnă, cu dreptate, T. Tihan, iar cartea sa ne arată, încă odată, că răspunsurile n-au cum să existe în absenţa întrebărilor.

Preocupat de întrebările rămase fără răspuns, autorul insistă cu consecvenţă asupra acelora legate de evenimentele din 1989. Acestea marchează – ne îndeamnă să credem Teodor Tihan – adevăratul sfârşit al celui de-al doilea Război Mondial. Din acest motiv, fireşte, perspectiva din care priveşte el lucrurile este una macro-istorică, iar întrebările „fierbinţi” le sunt adresate nu generalilor, securiştilor sau revoluţionarilor, ci unui distins diplomat şi unui mare istoric. Liviu Zăpârţan, profesor şi ambasador, fondator, împreună cu generalul Constantin Degeratu, al Centrului de Studii Geopolitice şi Geostrategice al Universităţii Babeş-Bolyai, răspunde, evident, ca un diplomat, îndemnând la subtilitate şi răbdare. Academicianul Camil Mureşanu ne lămureşte, însă, în cel puţin o privinţă: evenimentele din 1989 pot fi definite, din perspectiva istoricului, ca fiind o revoluţie, pentru că transformările produse în societate după acest moment declanşator au fost considerabile şi adânci.

Oameni şi momente, locuri şi amintiri, se derulează în cele 458 de pagini ale cărţii în ritmurile şi în felurile de a înţelege lumea proprii fiecăruia dintre interlocutori. Dimitrie Vatamaniuc vorbeşte despre primul său an de studenţie la Universitatea din Cluj refugiată la Sibiu, în toamna lui 1943. „Lucian Blaga din imaginaţia mea, cu care veneam de la Cernăuţi, nu era cel care intra în sala de curs. Venea aplecat din spate, îşi căuta locul la catedră, cu oarecare ezitare, îşi scotea foile din servietă şi, fără nici o pregătire, începea să citească monoton. Şi citea, la fel, o oră întreagă, fără să-şi ridice privirea din foile scrise pe amândouă părţile.” Amănunte pitoreşti, incredibile, din anii de război, cu un examen susţinut într-o sală sibiană în care se auzea, îndepărtat, vuietul unui bombardament american de la Ploieşti, sau cu amintiri din primii ani de apariţie ai Almanahului literar de la Cluj (devenit, în 1954, revista Steaua), cu redacţia sa improvizată, pe atunci, în trei încăperi de pe strada Horea nr. 17. Academicianul Marius Sala, lingvist de anvergură, vorbeşte despre maeştrii săi. Discipol şi colaborator al lui Alexandru Rosetti,  de la care a învăţat, printre foarte multe alte lucruri, şi arta managementului, care se numea pe atunci „spirit organizatoric”.

El a fost, de asemenea, şi un apropiat al lui Iorgu Iordan, al cărui motan nărăvaş purta numele împăratului vietnamez Bao Dai, şi care, cu o academică gelozie, îşi apostrofa frecvent discipolul ”Şe cauţ, dom’le, la Rosătti? N-ai şe învăţa acolo!” Întru cinstirea celor doi magiştri ai săi, Marius Sala şi-a intitulat discursul de recepţie în Academia Română „Cei doi stâlpi ai înţelepciunii”. Ion Taloş, autoritate aproape supremă în domeniul folcloristicii, este omul care a trăit, în anul 1985, una dintre cele mai absurde situaţii posibile în România ceauşistă, aproape incredibilă pentru cititorul de astăzi, care l-a obligat să ia calea exilului. Istoria sa ne dezvăluie primitivismul unui regim pentru care reperele valorice şi morale erau, practic, absente, şi ale cărui remanenţe continuă să bântuie până în zilele noastre. Regretatul Ion Şeuleanu, de frumoasă şi binecuvântată amintire, unul dintre cei mai iubiţi profesori ai Clujului universitar din ultimele decenii, cu optimismul său nemuritor, ne asigură că folclorul nu va dispărea, şi ne îndeamnă pe noi, cititorii, să cercetăm formele încă vii ale tradiţiei, care mai pot fi încă întâlnite în zonele etnografico-folclorice ale României.

Profesorul vorbeşte, de asemenea, despre experienţa sa de visiting professor în universităţile americane (Seattle 1976-1978, Los Angeles 1984-1986), care l-a învăţat să distingă „ceea ce este important de ceea ce nu este important", făcându-l să devină „un om care s-a eliberat de frică”. Criticul literar Florin Mihăilescu vorbeşte despre lupta intelectualilor români cu un sistem perfid şi dezavantajant, despre riscurile festivismului cu care sunt tratate marile valori ale literaturii române, care duc la „îmbălsămarea şi mumificarea lor”, şi despre spiritul critic care face aceste mari valori „să trăiască şi să reîntinerească”. El oferă, de asemenea, un răspuns memorabil şi caustic la întrebarea intervieveurului despre şansele culturii române de a se afirma în plan european: „Şanse avem, dar posibilităţi – mai puţine!”. Un alt lingvist, G. Gruiţă, rememorează dificultăţile din România primelor decenii comuniste sau experienţa sa americană, oprindu-se asupra ciudatelor vremuri postdecembriste, în care demnitarii sunt, cu toţii, profesori universitari, „plini de masterate şi de doctorate”, contribuţia lor la dezvoltarea învăţământului românesc fiind însă „la fel de palidă ca şi competenţa din spatele acestor patalamale”. Un alt profesor plecat prea timpuriu dintre noi, psihologul Nicolae Jurcău, vorbeşte despre studiile de psihologie realizate în România lui Ceauşescu, despre cele peste trei decenii de activitate pedagogică în cadrul Politehnicii clujene şi despre degradarea continuă a calităţii învăţământului românesc de astăzi.

Sunt, desigur, şi medicii, absorbiţi de problemele lor profesionale, dar care dovedesc, odată în plus, că au fost întotdeauna cetăţeni cu drepturi depline ai lumii culturale. Medicul oncolog Doina Piciu, preocupată de lipsa de resurse materiale a cercetării oncologice româneşti, ne demonstrează că ştie să iubească Parisul la fel de mult ca un om de litere. Chirurgul Mircea Bârsan observă că memoria marilor titani ai medicinii este mult mai prezentă în Cluj decât în Bucureşti, făcând, de asemenea, o precizare descumpănitor de tranşantă: „la noi, organizarea medicinei este încă pe model sovietic”. Radu Căpâlneanu, director al Institutului Inimii din Cluj, este preocupat de manevrele dezgustătoare şi de „comandourile politice” din România ultimilor ani, care se adaugă motivelor materiale care îi fac pe specialiştii noştri tineri să îşi ia lumea în cap. Sorina Livia Pop, plină de modestie şi delicateţe, are cuvinte pline de apreciere faţă de lumea medicală clujeană şi de valorile ei trecute şi actuale.

Dialogurile lui Teodor Tihan ne vorbesc despre cultură şi despre ştiinţă, despre obtuzitatea sistemelor politice, despre reuşite şi despre piedici, despre evenimente mari şi despre întâmplări mici. La capătul acestora, cititorul nu poate fi decât în asentimentul autorului. Trăim într-o societate în care „tind să ocupe prim-planul nu atât valorile, cât mai degrabă, falsul şi impostura unei mediocrităţi ce are, câteodată, susţinere chiar la cele mai înalte nivele politice”. „Sentimentul pe care îl avem, la încheierea acestei cărţi, nu este câtuşi de puţin unul liniştitor”. Ne străduim să încheiem într-o notă, totuşi, optimistă: compania personalităţilor intervievate în această carte ne oferă, prin intermediul lui Teodor Tihan, repere pline de substanţă şi de însemnătate.