Despre „Marea petrecere“, romanul lui Petre Barbu. Sfârşitul unei iubiri
0Scriitorul Petre Barbu va citi vineri, de la ora 18.00, la Clubul Ţăranului, fragmente din romanul „Marea petrecere“, în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură (FILB).
Cel de-al patrulea roman semnat de scriitorul şi jurnalistul Petre Barbu (52 de ani), „Marea petrecere“, a fost lansat recent la Târgul de Carte Gaudeamus.
O boală fără speranţă
„Marea petrecere“, publicat de Cartea Românească, este un roman de dragoste. Este povestea iniţierii în iubire ca o falsă încercare de salvare a sufletului. Este o rătăcire în labirintul vieţii, o carte în care moartea este un bun pretext pentru a învăţa lecţia iubirii, pentru că dispariţia fiinţelor iubite ne împinge să trăim viaţa cu şi mai mare pasiune. Pentru a umple golul. Pentru a întârzia, într-o amăgire, propriile suferinţe şi apropierea sfârşitului.
Romanul redă povestea eşecului existenţial al unei familii din România legată nu prin iubire, ci prin suferinţa generată de o boală fără speranţă, fără scăpare, dar şi povestea eşecului unei societăţi, răvăşită de minciună şi corupţie, roasă de un cancer pe care oamenii îl acceptă resemnaţi, ei înşişi contaminaţi de aceeaşi boală. Aşa încât, aproape nimeni nu mai ştie cine este pacientul care trebuie salvat: omul sau societatea?
"Până la capătul liniei"
Petre Barbu a debutat editorial cu volumul de nuvele „Tricoul portocaliu fără număr de concurs“, în 1993. A publicat romanele „Dumnezeu binecuvântează America“ (1995), „Ultima tresărire a submarinului legionar“ (1998), „Blazare“ (2005) şi volumul de dramaturgie „Teatru“ (2003). Romanul lui Petre Barbu, „Marea petrecere“, era anunţat de volumul de schiţe şi nuvele „Până la capătul liniei“ (2012), în care prozatorul „nouăzecist“ punea alături nuvele textualiste „de o ironie culturală cam căznită şi schiţe, excepţionale, în regim realist şi minimalist“, a punctat criticul Daniel Cristea-Enache.
„Într-o cronică din Observator Cultural, insistam asupra acestora din urmă, dezvoltate pe nucleul unei drame obiective: ≤oamenii pe care i-ai văzut şi i-ai cunoscut de tineri îmbătrânesc, se îmbolnăvesc, mor. Părinţii tăi nu fac excepţie≥“, a precizat criticul.
„Petre Barbu a făcut, acum, din explorarea înseşi a condiţiei umane un roman, de asemenea excepţional, în care individul, cuplul, familia, comunitatea, societatea, patria, lumea întreagă devin cercuri concentrice ale suferinţei. Şi pentru că formula realismului pur nu i-ar fi permis autorului extensia simbolică în planuri succesive, tot mai largi, ≤Marea petrecere≥ face să interfereze o epică ≤diurnă≥, obiectivă şi minuţioasă, factuală şi verosimilă, cu una ≤nocturnă≥, la fel de minuţios-descriptivă, dar onirică, fantasmatică şi fantastică“, a subliniat Daniel Cristea-Enache într-o cronică pentru „Revista 22“.
FRAGMENT DIN "MAREA PETRECERE"
Am înşfăcat sticla mea de bere, am spart-o de masă şi i-am băgat ciobul în ochi. Nimeni nu m-a învăţat să fac asta! Am apucat să-l văd pe animal cum urla şi cum se zvârcolea la picioarele noastre. Sângele îi curgea printre degete. Derbedeii de la masa vecină au fugit, goniţi de chelneri, iar chelnerii au fost potoliţi de tovarăşul Bolozan. El m-a dus la gară cu maşina partidului şi a rămas pe peron până când trenul s-a pierdut pe linie. După două zile, m-a căutat la telefon, în biroul directorului fabricii din Curtea de Argeş. Mi-a spus să stau liniştit, aranjase totul, făcuse ordine, el era stăpânul, derbedeul nu va face plângere la Miliţie, a scăpat fără să-i scoată ochiul, un medic bun i-a cusut obrazul, se vindecă, dar ar fi bine să nu mai trec o vreme prin oraş, nici măcar în vizită pe la taică-tu, ai înţeles directiva de partid, tovarăşe inginer? a râs în hohote Bolozan, apoi a închis telefonul. (Copyright Editura Cartea Românească).
Bolozan ridică bărbia, ca şi cum abia acum i-a observat pe cei doi: domnilor, cu ce vă pot ajuta? Criminalul îşi mişcă degetele:
– Ce faci, bărbosule?
Bolozan îl priveşte, dar nu-i răspunde.
– Îmi place barba ta, bărbosule!
Această voce libidinoasă îmi întunecă mintea. Îl văd cum se ridică şi se aşază cu fundul pe măsuţă, cum îşi întinde mâinile şi îşi trece degetele prin barba lui Bolozan, tunsă după modelul căpitanului Anton Lupan, din serialul copilăriei noastre, „Toate pânzele sus!”. Îi mângâie barba şi Bolozan îl lasă. Faza asta am mai văzut-o, băi, tată! Am mai văzut-o! Ştiu cine-i criminalul! Îmi amintesc: e derbedeul care s-a aşezat la masa noastră, a mea şi-a lui Bolozan, la restaurantul Pescarul, pe faleza Dunării, în urmă cu 25 de ani. Ba nu, în urmă cu... Nu sunt în stare să mai socotesc anii, dar l-am recunoscut, băi, tată! S-a întâmplat în ziua în care te-am bătut, după ce te-am lăsat într-o baltă de sânge, în mijlocul sufrageriei... Îmi cobor genunchii şi pantofii mi se lipesc în balta de sânge. Şi mâinile mele sunt pătate de sânge... După ce te-am bătut, băi, tată, mi-am spălat mâinile la chiuveta din bucătărie. Mama învârtea cu lingura într-o oală cu mâncare pe aragaz. Mirosul fierturii mi-a întors stomacul pe dos. Dar n-am vomitat. Am ieşit din casă cu gândul să fug. Aveam atunci un loc în care să mă ascund. Abia terminasem facultatea şi luasem repartiţia de inginer-stagiar la fabrica de râşniţe şi aspiratoare din Curtea de Argeş. Acolo trebuia să fug. Până să-mi plece trenul mai aveam vreo două ore şi l-am sunat pe Bolozan, la biroul său de mâncător de rahat de la Comitetul judeţean UTC. Mi-a dat întâlnire la restaurantul Pescarul. Am venit înaintea lui. Cred că era trecut de ora trei după-amiaza. Restaurantul era pustiu. Mintea mea era pustie. Bolozan s-a aşezat la masă şi a vrut să comande ceva de mâncare. Greaţa îmi strângea stomacul. Am luat o vodcă. I-am povestit cum te-am bătut, băi, tată!
Cum te-am lăsat în nesimţire, cu borşul pe faţă. Şi prietenul meu mi-a spus că sunt un păcătos pentru că mi-am bătut părintele care m-a făcut, care m-a crescut, care m-a ţinut în facultate şi care m-a făcut inginer. Încă puţin şi tovarăşul secretar UTC cu propaganda pe judeţ mi-ar fi dat şi un citat dintr-o cuvântare a tovarăşului Nicolae Ceauşescu, despre respectul şi dragostea pe care copiii trebuie să le poarte părinţilor. Ar fi improvizat ceva la repezeală. Eu te uram de moarte. Mi-a spus că ştie un preot, ar putea să mă ducă la părinte, să mă spovedesc, apoi să mă rog în biserică, ar putea să mergem chiar acum, se rezolvă, trebuie să faci asta neapărat, Leonid! L-ai lovit pe tatăl tău şi asta e un mare păcat! Bolozan ţinea să mă rog la Dumnezeu. Nu-mi doream asta. Tovarăşul secretar UTC mânca rahat cu polonicul. Atunci, s-a aşezat la masa noastră un individ. Venise de la o masă din apropiere, unde se mai aflau alţi trei hăndrălăi. Îmi amintesc foarte bine cum derbedeul de atunci, care acum a chelit şi îi mângâie barba omului de afaceri Iulian Bolozan, i-a spus cu aceeaşi voce libidinoasă: „Îmi place barba ta, bărbosule!”. Habar n-avea cine era bărbosul, nu dorea decât să le arate derbedeilor de la masa vecină ce tare este, cum îşi bate joc de nişte papagali!, i se pusese pata pe noi, mai cu seamă pe Bolozan, bărbosul, cu barba lui arogantă, pe care o purta cu aprobare de la partid, care trebuia umilit, ca să ştie cine este stăpânul în restaurantul Pescarul şi cine este cel mai tare dintre derbedeii de pe faleza Dunării. Ce dobitoc! Atunci, derbedeul i-a prins barba: „Ia zi, bărbosule, dai o vodcă?”. Şi şeful tinerilor comunişti, al treilea om cel mai puternic din judeţ, după secretarul de partid şi directorul combinatului, a minţit fără să tresară: „N-am bani!”. Derbedeul nu l-a crezut: „De ce n-ai bani, bărbosule? Te dai rotund cu mine, bărbosule? Te dai rotund? Bărbosule, îţi fut una în barba ta de se pişă mă-ta pe tine, băga-mi-aş pula în barba ta de bărbos!”. Bolozan a îndurat umilinţa. Eu n-am îndurat-o. Abia te lăsasem în sufragerie cu sângele pe faţă, băi, tată, de ce să-l las pe derbedeul ăsta să-mi umilească prietenul? Am înşfăcat sticla mea de bere, am spart-o de masă şi i-am băgat ciobul în ochi. Nimeni nu m-a învăţat să fac asta! Am apucat să-l văd pe animal cum urla şi cum se zvârcolea la picioarele noastre. Sângele îi curgea printre degete. Derbedeii de la masa vecină au fugit, goniţi de chelneri, iar chelnerii au fost potoliţi de tovarăşul Bolozan. El m-a dus la gară cu maşina partidului şi a rămas pe peron până când trenul s-a pierdut pe linie. După două zile, m-a căutat la telefon, în biroul directorului fabricii din Curtea de Argeş. Mi-a spus să stau liniştit, aranjase totul, făcuse ordine, el era stăpânul, derbedeul nu va face plângere la Miliţie, a scăpat fără să-i scoată ochiul, un medic bun i-a cusut obrazul, se vindecă, dar ar fi bine să nu mai trec o vreme prin oraş, nici măcar în vizită pe la taică-tu, ai înţeles directiva de partid, tovarăşe inginer? a râs în hohote Bolozan, apoi a închis telefonul. (Copyright Cartea Românească)
Se încarcă comentariile...
