„De ce nu-s românii ca nemţii?“, o carte despre Est şi Vest
0
Scriitorii Jan Cornelius (69 de ani) şi Adina Popescu (40 de ani) au lansat săptămâna trecută volumul „De ce nu-s românii ca nemţii?“, la Librăria Humanitas Cişmigiu şi la Salonul Internaţional de Carte Bookfest. „Adevărul“ vă prezintă câteva fragmente.
După ce scriitoarea şi jurnalista Adina Popescu a publicat în revista „Dilema veche“ un articol despre România şi Germania, intitulat „Oare cînd voi spune, în sfîrşit, I love Bucureşti?“, autorul şi traducătorul Jan Cornelius – acum locuieşte în Germania – i-a trimis acesteia un mesaj pe Facebook. Apoi, au corespondat pe site-ul „Dilema veche“ şi ulterior au hotărât să compună o carte. Volumul a apărut recent la Editura Paralela 45.
FRAGMENTE
Oare cînd voi spune, în sfîrşit, I love Bucureşti?
La supermarket, întreg spaţiul e ocupat de cărucioarele cu marfă, printre care se strecoară clienţii, încercând să-şi facă loc către casele de marcat. Pare să se deschidă o nouă casă, o tanti se aşază oftând pe scaun, îmi reorientez coşul spre ea, însă femeia mă priveşte crunt. „E deschis aici?“ – îndrăznesc. „Păi, nu vedeţi că-i deschis?“ – zbiară femeia la mine. Zâmbetul larg de pe chip cu care aterizasem cu câteva ore în urmă pe Aeroportul Otopeni, „zâmbetul de Berlin“ începe să-mi dispară.
Totuşi, îmi iubesc oraşul, pe fragmente, pe bucăţele, iubesc anumite străduţe, piaţete, clădiri, locuri, însă te poţi îndrăgosti de un singur punct dintr-un desen abstract?
(...) Ca reacţie la ultimul meu articol despre Bucureşti apărut aici, în „Dilema veche“, îmi scrie cu mult umor, pe Facebook, Jan Cornelius, scriitor de origine română ce locuieşte de mulţi ani în Germania, la Düsseldorf, şi tocmai s-a întors dintr-o scurtă vizită în România:
„Pe mine, Bucureştiul m-a liniştit tocmai prin demenţa sa, prin contrastele inadmisibile. Am dormit acolo mai bine decît aici, subconştient trăiam probabil sub deviza: Dacă nu te refaci, mori! Situaţiile bine surprinse de tine m-au scos din minţi la început, în primele zile, cînd îmi venea aproape sa-l sugrum pe unul sau pe altul. Aici, acum, totul mi se pare groaznic de liniştit şi de monoton. Mă întreb de ce or fi zîmbind toţi ca proştii. La Bucureşti, în hotelul Cişmigiu, tînăra care zîmbea cel mai mult (...) era o tipă de la recepţie de vreo 22 de ani. Am auzit-o apoi vorbind în engleză cu colegii ei şi am întrebat-o de unde-i. Era franţuzoaică din Lyon şi era în schimb de practicanţi, la hotel. „Şi cum vi se pare Bucureştiul?“, am întrebat-o. „Excelent, mi se pare formidable, nici nu ma gîndesc la plecare“.
Dragă Jan,
(...) M-am oprit ca să-mi iau o „shaorma de poftă“ – chiar aşa suna oferta, la 9 lei, şi am mers mai departe. În timpul crizei economice, Calea Moşilor se umpluse de covrigării şi second-hand-uri, acum, observ că au revenit în forţă şaormeriile, aşa că înclin să cred că am depăşit şi criza. M-am oprit ca să fumez o ţigară pe o bancă în părculeţul de la „La mobilă“. (în anii comunismului, aici era un magazin de mobilă), acolo unde ne învîrteam noi cu biclele la nesfîrşit, în anii ’80.
Dragă Adina,
(...) Hai să devin puţintel filozofic, timp de-o frază: Mi-e teamă că, din momentul în care ne naştem, murim cam cu toţii de o moarte lentă, oriunde ne-am afla, în Est sau în Vest. Ba chiar ne naştem cu toţii cu un picior în leagăn şi cu unul în groapă, cum spunea Beckett cătrănit, tot aşteptîndu-l degeaba pe Godot. Şi trăind între Est şi Vest, între Germania şi România, mă deplasez mereu încolo şi încoace pentru că ades am senzaţia ca singurul mijloc eficace de-a uita mizeria condiţiei umane e, probabil, mobilitatea. Mobilitatea, agitaţia, schimbarea permanentă, mişcarea rapidă de colo-colo, doar ea ne ţine voioşi şi tineri.
Dragă Jan,
M-am tot gîndit la cartea noastră. Am spus amîndoi că ar semăna cu un meci de tenis, cu mingi ridicate la fileu. Doi jucători, eu şi tu. Adina versus Jan. Est versus Vest. Însă ar fi mai multe partide aici de jucat. Generaţii diferite. Eu sînt născută în 1978, tu eşti? O bucureşteancă versus un bănăţean, aşadar mentalităţi diferite. O scriitoare (femeie) versus un scriitor (bărbat). Vezi tu, putem fi mereu în opoziţie, cu schimburi de mingi frumoase care să dureze mult.
Dragă Adina,
Pe cît trec anii, pe atît chestiunea vîrstei devine mai arzătoare şi la ordinea zilei, cum ar fi spus nenea Iancu. Pentru mine, problema îmbătrînirii a ajuns o adevărată obsesie şi asta nu atît din cauza mea, cît din cauza mamei mele. Mama are 96 de ani şi locuieşte în nordul Germaniei, la Einbeck. S-a mutat acolo după emigrarea din România, imediat după căderea lui Ceauşescu. Verişoarele ei primare şi prietenele ei din copilărie locuiau toate acolo, se refugiaseră în regiunea aceea în timpul războiului şi aşa mama şi-a regăsit un fragment din viaţa de odinioară. La Einbeck, mama a locuit mereu singură, se obişnuise binişor cu singurătatea şi chiar o căuta, de cînd murise tata.
Dragă Jan,
La bătrîneţe mă gîndesc şi eu din ce în ce mai des, deşi abia am ajuns la ceea ce se numeşte „vîrsta de mijloc“. (...) Sincer, cel mai tare mă sperie bătrîneţea în România. La noi nu prea sînt cămine de bătrîni decente şi civilizate, ca la voi, cam toate miros a pipi şi duc lipsă de personal
(îţi dai seama că noi nu putem aduce angajaţi din Europa de Est, pentru că sîntem deja în Europa de Est). Presupun că există, totuşi, cîteva stabilimente de lux, însă la pensia pe care o voi avea (sau n-o voi avea, depinde de ce se mai întîmplă pe la guvernare), nu cred ca mi-aş putea permite. (Copyright Editura Paralela 45)
Se încarcă comentariile...
