Învecinarea cu generaţia de aur a României interbelice — de la Constantin Noica, Emil Cioran şi Alexandru Paleologu până la Nicolae Steinhardt, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca — a prilejuit pentru noi, cititori fideli, atâtea sărbători ale spiritului încât, după decenii de răsfăţ bibliofil, ne-am fi aşteptat la încununarea glorioasă a carierei de scriitor printr-o meditaţie despre libertatea harului şi sclavia păcatului, despre expiere şi vină, despre gratitudine şi resentiment, despre ordine şi haos, despre entropia universului şi sensul existenţei, despre mistica iubirii şi darul prieteniei, despre infatuare şi umilinţă, despre inteligenţă şi înţelepciune.

Am tresăltat de bucurie la vestea că domnul Liiceanu s-a apropiat de figura pescarului din Galileea, Cel care a certat vântul şi a potolit furtuna, Cel care a iertat vameşii şi prostituatele, oferindu-le, în schimb, calea, adevărul şi viaţa. Într-un volum despre Iisus n-am căutat argumentul ontologic al scolasticilor prăfuiţi, nici vreo pledoarie seacă favorabilă deismului sau teismului (doctrine pe care gânditori contemporani precum Alvin Plantinga sau Anthony Flew le-au socotit perfect plauzibile). Nu asta aşteptam din întâlnirea unui liber-cugetător sagace cu Iisus: nu analogia entis, nici logica deontică sau vreun capitol ilizibil de filozofie analitică. Ne-am închipuit, dimpotrivă, că vom descoperi onestitatea radicală a scriiturii augustiniene, în care autorul evocă propriile sale inconsecvenţe, lupta duhului cu pulsiunile cărnii, vanitatea ierarhiilor sociale, dorinţa de-a iubi şi, mai ales, de-a fi iubit, plăcerea de-a face răul gratuit, irelevanţa omului muritor (dar şi a furnicii silitoare) în faţa galaxiilor şi a prafului interstelar, teama de moarte şi nostalgia paradisului din sufletul omului perfect instruit cu privire la mărirea şi decăderea oricărei civilizaţii.

După tatonările confesive din relaţia cu maestrul Noica şi după mărturisirile autobiografice făcute unor prieteni iluştri (precum Andrei Pleşu sau H.-R. Patapievici), ne-am gândit că va urma, într-un fulminant episod dostoievskian, închinarea şi prosternarea filozofului – pe urmele magilor Persiei – la picioarele lui Hristos: ofranda gândurilor curate, predarea armelor retorice, renunţarea la mască, depoziţia finală, deschiderea totală a inimii, lacrimile şi spovedania. Ne-am imaginat, pentru câteva clipe, că profesorul îşi va întâlni Confesorul. Că dascălul va redeveni ucenic pentru a-L onora pe cel din urmă Învăţător: Rabbi Yeshoua....

Inspirat de arhanghelul Gabriel, Liiceanu ar fi putut elogia (precum Rainer Maria Rilke sau Paul Claudel, odinioară) puritatea Mariei, fidelitatea lui Iosif, simplitatea păstorilor, curajul Botezătorului Ioan şi necredinţa lui Toma, promptitudinea lui Andrei şi zelul lui Petru, învierea lui Lazăr sau iertarea dată lui Zaheu. Am râvnit la câteva glose despre puterea lui Iisus de-a înfrunta nedreptatea autorităţii politice, de-a exorciza răul invizibil, de-a vindeca orbii, de-a tămădui paraliticii şi de-a revela mecanismele ţapului ispăşitor, stăpânite de forţele demonice însetate mereu de putere şi micro-control. Ne-am închipuit că editorul atâtor cărţi de căpătâi pentru creştinătate va face drumul către casa Tatălui, fără să mai arate cu degetul către vitregia vremurilor şi viclenia argaţilor, şi, mai ales, fără să invoce vrednicia iluzorie a fratelui fiului risipitor. N-am aşteptat vreun expozeu kantian despre imposibilitatea revelaţiei, nici arhitectonica de tip hegelian a Ideii de Dumnezeu, ci doar atât: un joc cu mărgele diamantine ale Evangheliei.

De aici şi tristeţea noastră, ba chiar dezamăgirea şi gustul amar: deşi scrisă îngrijit, ultima carte a lui Gabriel Liiceanu e mai puţin o meditaţie despre Salvator Mundi, cât o răfuială cu scăderile, neputinţele sau erorile creştinismului instituţional. Cel care a predat fenomenologie germană la Universitatea din Bucureşti, traducătorul lui Platon şi exegetul lui Heidegger, ne oferă un amestec inegal de consideraţii sociologice, note de istorie culturală, panseuri memorabile, aforisme şi digresiuni psihologizante. Previzibil şi plin de locuri comune (cum sunt trimiterile la Hypatia, Giordano Bruno sau Galileo Galilei), volumul n-are o metodologie precisă. După câteva consideraţii introductive despre figura Mântuitorului (comparat cu Socrate), dar fără să converseze o clipă, măcar, cu Ioan sau Pavel, Petru sau Iacov (sau oricare alţi ucenici ai Domnului din primele veacuri), Gabriel Liiceanu plonjează într-o poveste despre Ignaţiu de Loyola – patron al catolicismului militant din epoca barocă, însă deloc reprezentativ pentru alcătuirea vieţii creştinismului răsăritean. Urmează o discuţie epistemologică despre raţiune şi revelaţie (îndatorată lui Kant, dar care nu include autori canonici ai fenomenologiei, precum Paul Ricœur sau Jean-Luc Marion), apoi indexarea grăbită a păcatelor Bisericii (aşezate, de-a valma, în Oala lui Epictet), o meditaţie despre seamănul nostru (categorie care nu include chipul celui nenăscut încă) şi, la final, un Credo prin care autorul socoteşte că şi-L apropie pe Iisus arătând paiul din ochiul aproapelui.

Cartea este frumos scrisă, oferindu-ne o proză pe alocuri fermecătoare. Totuşi, Gabriel Liiceanu se încăpăţânează să includă citate ample din autori secundari, dând lămuri oţioase (la începutul mileniului trei) despre disputele secolului IV prin invocarea unor... comentatori din veacul XVIII (cum ar fi spumosul polemist Edward Gibbon). E şi cazul discuţiei despre Crezul de la Niceea, care nu face trimiteri lămuritoare la actele conciliare ale Bisericii sau la scrierile greceşti ale prezbiterului Arie, ale lui Eusebiu al Cezareei sau ale sfântului Atanasie al Alexandriei. Ce încredere poţi oferi unor reflecţii filozofice despre dogma trinitară unui autor care n-a metabolizat tensiunea dintre neoplatonism şi creştinism, dar nici pletora de monografii istorice, ediţii critice şi ample comentarii teologice din ultimul secol (mă gândesc la erudiţi de talia unor Alois Grillmeier, R.P. Hanson, Henry Chadwick, Rowan Williams, R.P. Vaggione sau John Behr)? Toate aceste copioase exegeze au fost topite magistral într-un opus de referinţă, îngrijit de părintele Ioan Ică Jr. şi intitulat Canonul Ortodoxiei şi publicat la Editura Deisis. Nici la acest volum Gabriel Liiceanu nu simte nevoia să facă vreo referinţă.

Dincolo însă de pedanteria obiecţiilor academice, îi reproşăm autorului altceva: faptul că n-a înţeles că, vrei, nu vrei, atunci când vorbeşti despre Iisus faci teologie. În cazul nostru, hristologia domnului Liiceanu are tendinţe semi-ariene şi nuanţe adopţianiste. Deşi se consideră un modern dezvrăjit, autorul se înscrie într-o gândire veche despre relaţia între Dumnezeu, Logos şi creaţie: „afirmând cu toată tăria că este, fără să fie, ceea ce pretindea a fi, Isus a devenit ceea ce pretindea”. Filozoful ne sugerează, astfel, că divinitatea Mântuitorului ar fi întemeiată pe-o exemplaritate morală, fără să aibă origini în veşnicia Tatălui. 

Titlul e provocator: Isus al meu. Nu discut grafia numelui Mântuitorului, care urmăreşte distanţarea de uzanţa cultului ortodox, ci pronumele posesiv care sugerează, din start, o departajare de gloata celor care constituie comunitatea vie a credincioşilor care-L recunosc pe Hristos drept „Domn şi Dumnezeu” personal, dar şi ca Mire al Bisericii. Isus al meu, dar poate nu şi al vostru. Gabriel Liiceanu accesează un Isus altfel — un personaj special, dezvăluit filozofului prin mecanisme hermeneutice străine „habotnicilor”, „pocăiţilor” sau „pupătorilor de moaşte” (cum e la modă să fie numiţi creştinii în lumea bună). Deşi operează o fermă delimitare de plebea superstiţioasă, filozoful ratează tocmai „pariul elitist”. De ce tocmai Iisus a afirmat: „Înainte de Avraam, «Eu sunt... »” – iată un enunţ de-o greutate ontologică lipsită de răspuns din partea filozofului. N-avem parte, aşadar, de-o explicare a metafizicii Exodului (descoperirea lui Dumnezeu făcută lui Moise ca „Cel ce este”) şi nici măcar schiţa unei meditaţii asupra luminilor începutului Creaţiei.

Continuarea AICI.


Gabriel Liiceanu, Isus al meu, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2020, p. 280.