Vedeam atunci un Marin Moraru cu totul altfel, în contradicţie absolută cu actorul de comedie pe care îl cunoaştem ori credeam că îl cunosc din spectacolele de teatru ori din apariţiile televizate. Am văzut atunci pe micul ecran un om sensibil, emoţionat că este provocat să se confeseze. Un Marin Moraru nedornic să fie doar amabil, o prezenţă plăcută, spirituală şi atât. Un Marin Moraru înlăcrimat, povestind istoria interzicerii în faza repetiţiilor a spectacolului cu „Furtuna“, în regia lui David Esrig, interdicţie care, urmată de cea a altui spectacol în pregătire ‒ cel cu „Aşteptându-l pe Godot“‒, l-a determinat pe marele director de scenă să îşi ia lumea în cap. Un Marin Moraru care a explicat pe un ton ferm, dar şi cu mult regret în glas de ce nu mai colaborează chiar cu instituţia al cărei invitat era. Pentru că a şters câteva imprimări antologice printre care şi cea cu „Căldură mare“, în care apărea alături de marele Toma Caragiu.

Am urmărit acea emisiune cu sufletul la gură. La rându-mi emoţionat, cu o lacrimă în ochi. Până şi intervievatoarea era cu totul altfel decât de obicei. Mai puţin locvace, mai puţin interesată de cum arată, mai puţin preocupată de propria-i telegenie. Era limpede că şi Eugenia Vodă era copleşită de personalitatea artistului şi că a fost luată pe nepregătite, că trăia o surpriză.

O surpriză dintre cele mai agreabile e şi cartea de amintiri semnată de Marin Moraru şi apărută la editura bucureşteană Alffa. Se cheamă „Suntem ce sunt amintirile noastre“. Iar titlul nu poate să nu ne ducă cu gândul la zicerea lui Prospero, cel ce credea că suntem făcuţi din plămada visurilor noastre. Referinţa la Shakespeare şi la „Furtuna“ nu e chiar întâmplătoare.

La origine, cartea a fost un dialog căci memoria marelui actor a fost stârnită de întrebările adresate de Maria Capelos. Interlocutoarea a preferat să nu ne lase să-i auzim glasul şi uite aşa volumul se prezintă asemenea unei succesiuni de „fragmente“. Fragmente ce nu respectă riguros regula succesiunii temporale. Fragmente de discurs de îndrăgostit aş putea spune fără teama că aş putea fi acuzat de vina de a fi plagiat astfel titlul unei celebre cărţi în care se exprimă „ultimul Roland Barthes“.

De ce sau de cine e îndrăgostit Marin Moraru? În primul rând, de oameni. Fără ca această dragoste să-i fi orbit privirea şi fără ca ea să-l facă să nu vadă că oamenii nu sunt întotdeauna buni ori că, după 1989, atunci când oamenii s-au văzut pe neaşteptate liberi „au ieşit la iveală şi multe mîrşăvii“. Sau după cum spune actorul, „după 1989 am început să ne scuipăm unii pe alţii, iar unora au început să le crească gheare. Au început să apară alpinişti politici, persoane care se băteau cu pumnul în piept cu cât de disidenţi au fost şi cât au contribuit şi ei, vezi Doamne!, la căderea lui Ceauşescu!...Înainte, n-aş fi crezut vreodată că vecinii mei, unii dintre prietenii mei pot deveni altcineva decât pe care-i cunoscusem eu! Cum să te poţi schimba atât de tare?!“

Mai e Marin Moraru îndrăgostit de teatru şi de cărţi, de a căror supravieţuire e sigur. „Nu cred că va dispărea cartea tipărită, cel puţin nu în viitorul apropiat. Aşa cum nici teatrul nu a dispărut când a apărut filmul.Teatrul nu va pieri pentru că este cu totul altceva decât filmul. Teatrul este carne, este vibraţie. Aşa e şi când ţii o carte în mână. Degeaba ai o bibliotecă electronică de mii de cărţi, nu citeşti cu aceeaşi plăcere ca atunci când ţii cartea în mână şi miroase a hârtie şi auzi fâşâitul paginii întoarse. La fel se întâmplă şi cu ziarul ‒ poţi să citeşti online, dar trăirea nu e aceeaşi“.

Aduce vorba Marin Moraru despre spectacolele în care a jucat, la loc de cinste situându-se „Nepotul lui Rameau“, „Umbra“, „D-ale carnavalului“, „Troilus şi Cresida“. Dar nu le uită nici pe cele ceva mai recente, precum „O noapte furtunoasă“ şi „Azilul de noapte“. Evocă memorialistul şi filme precum „Actorul şi sălbaticii“. Dar vorbeşte şi despre spectacole în care nu a jucat pentru că cenzura le-a oprit. Şi ajungem astfel iar la chinuitoarea poveste a „Furtunii“. „Repetiţiile la «Furtuna», în regia lui David Esrig, au durat aproape un an şi jumătate. În această montare îl interpretam pe Caliban şi sunt convins că aş fi fost un Caliban nemaipomenit. Ştiu exact şi de ce. Pentru că descoperisem în el nişte lucruri extraordinare. Dacă spectacolul acela nu ar fi fost interzis, ar fi devenit unul dintre cele mai mari spectacole ale teatrului românesc. Şi acum, după aproape 40 de ani, când îmi aduc aminte îmi vine să plâng pentru munca depusă şi pentru descoperirile, comori le-aş numi, care cu atâta uşurătate au fost aruncate la gunoi de alţii.“

Mai e îndrăgostit Marin Moraru de unii regizori cu care a lucrat. Firesc, în primul rând, de David Esrig, „un om citit, documentat, ba nu, nu documentat, ci supradocumentat, care îşi făcea acasă diorame, exact aşa cum avea să arate decorul în final.“ De Moni Ghelerter, de Lucian Pintilie, de Ion Cojar, de Alexandru Tocilescu, dar şi de tânărul Iura Luncaşu cu care a lucrat la telenovelele de la Mediapro. Cu sinceritate, actorul recunoaşte că nu îi sunt tocmai pe plac nici Andrei Şerban, nici Silviu Purcărete.

Găsim în carte evocări ale unor actori, colegi de scenă. Începând cu pe nedrept uitatul Florin Vasiliu, declarat propriul idol al memorialistului, continuând cu Gheorghe Dinică, cel ce i-a fost lui Marin Moraru ca un frate şi a cărui personalitate e evocată în mai multe rânduri. Marin Moraru îi aminteşte în câteva ipostaze esenţiale pe maestrul Radu Beligan care a şi scris câteva rânduri ce servesc drept prefaţă volumului. Dar şi pe Florin Scărlătescu, Toma Caragiu, Ştefan Tapalagă, Gina Patrichi, Octavian Cotescu, Mariana Mihuţ, Horaţiu Mălăele, George Constantin, Horia Căciulescu (despre care aflăm că a supravieţuit teribilei experienţe a Canalului din anii ’50), de Amza Pellea, ş.a.

Marin Moraru nu îi uită nici pe critici: „Nu mai avem prea mulţi cronicari teatrali pentru că un asemenea om trebuie să fie unul care a văzut tot ce are de oferit teatrul românesc, care cunoaşte posibilităţile actorilor şi are o aleasă cultură teatrală, enciclopedică, chiar. Un om care poate să facă corelaţii între fenomene, între oameni şi pentru asta îţi trebuie o cultură vastă“. Nu aş zice că Maestrul nu are dreptate.

Şi, desigur, nu o uită Marin Moraru pe soţia sa, binecunoscutul fost redactor muzical de la Radio, Lucia Popescu Moraru, pe care a cunoscut-o încă din vremea studenţiei: „Soţia mea este un spectator avizat de teatru. Când venea la spectacolele în care jucam, dacă se întâmpla ca într-o seară să nu-i placă, nu spunea nimic, dar eu înţelegeam după felul în care se comporta. Dacă era mai distantă faţă de mine, înţelegeam că nu i-a plăcut“.

Marin Moraru- Suntem ce sunt amintirile noastre; Maria Capelos într-o discuţie amicală cu Marin Moraru; Editura Alffa, Bucureşti, 2013.