Altruism reproducător sau diviziune lingvistică?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Geneza

Biologii evoluţionişti judecă altruismul în termenii unui calcul raţional făcut de o entitate abstractă şi imaterială (specia) şi transpus pe cale chimică sau genetică în membrii ei: unii trebuie să se sacrifice pentru binele colectiv. Edward O. Wilson nu doar că nu face excepţie, ci aprofundează această teză, el fiind şi fondatorul sociobiologiei, disciplina care studiază apariţia şi dezvoltarea eusocialităţii la animale, inclusiv la om.

Edward O. Wilson, Geneza. Originea profundă a societăţii, trad. din engleză de Carmen Strungaru, Humanitas, 2021

Tema principală a cărţii de faţă este explicarea altruismului – acel comportament aparent paradoxal care presupune sacrificarea individului, mai precis a unei categorii de indivizi predeterminaţi genetic, aşa cum se întâmplă în cazul termitelor, furnicilor sau al albinelor, la reprimarea propriului lor instinct de reproducere în favoarea exclusivismului reproducător al unei regine-mamă, în vreme ce ei se „mulţumesc” să apere cuibul sau să îngrijească progenitura mătcii. Raţiunea unui asemenea comportament „aberant” este succesul „grupului” din care indivizii respectivi fac parte. Iar succesul este pe măsura sacrificiului individual din moment ce termitele şi furnicile sunt insectele „supreme” – ca longevitate şi ca biomasă. Tot astfel, crede Wilson, se explică şi succesul fulminant al lui Homo sapiens – unde diviziunea muncii este temelia achiziţiilor sale pe plan cognitiv, tehnologic şi artistic.

Mai întâi să-i recunoaştem lui Wilson un merit indubitabil. Wilson are o intuiţie formidabilă atunci când analizează fiinţa umană prin comparaţie cu alte fiinţe – aflate totuşi într-o altă clasă: insectele sociale, mai precis termite, furnicile şi albinele. El subliniază avantajul pe care-l aduce în cazul acestora şi în cazul omului împărţirea grupului în două componente esenţiale: una sedentară, rămasă în interiorul cuibului (regina-mamă) sau în apropierea cuibului (apărătorii cuibului, soldaţii) şi una mobilă, exploratoare (căutătoare şi furnizoare de hrană). Spun „intuiţie” pentru că am impresia că Wilson insistă exagerat de mult pe un singur aspect al acestei organizări, anume diviziunea socială /a muncii, scăpându-i tocmai ceea ce are ea specific şi esenţial. Ideea diviziunii muncii ca origine a societăţii este una pe cât de veche, pe atât de banală. Şi ea nu explică în nici un fel supremaţia anumitor fiinţe sociale (termitele, furnicile, albinele şi oamenii) câtă vreme, aşa cum el însuşi recunoaşte, o regăsim şi în cazul altora (hienele, de pildă). De asemenea, diviziunea socială nu este absolut deloc legată de reprimarea instinctului de reproducere individuală la om (aşa cum se întâmplă la insectele sociale studiate de Wilson). În plus, cum vom vedea mai jos, altruismul uman pare să fie cu totul răsturnat faţă de altruismul albinelor sau furnicilor.

Atras doar de tuşele cele mai groase ale evoluţiei – Wilson face din diviziunea „muncii” originea profundă a societăţii ignorând diferenţa specifică a „diviziunii” în cazul furnicilor, albinelor şi omului, anume capacitatea acestora de a transmite informaţii celorlalţi membri ai grupului. Într-adevăr, furnicile, termitele, albinele şi oamenii au capacitatea de a comunica despre un obiect aflat la distanţă – capacitate nemaiîntâlnită la alte fiinţe sociale (celelalte comunicând doar despre obiecte sau intenţii aflate în proximitate, imediat vizibile sau realizabile.) Cimpanzeii de pildă se cheamă unii pe alţii atunci când descoperă o sursă de hrană, în vreme ce albinele şi furnicile se întorc la cuib şi îi informează pe ceilalţi cu privire la descoperirea făcută. Albinele folosesc chiar un anumit dans prin care se crede că informează cu privire la nu doar la direcţia în care se află sursa de hrană, dar chiar şi cu privire la anumite detalii specifice. Feromonii joacă un rol esenţial în comunicarea insectelor sociale (furnici, termite, albine) – albinele „marcând” printr-un feromon specific inamicul asupra căruia se năpustesc „soldaţii” stupului. Comunicarea umană se face prin gesturi, mişcări (unii autori afirmând că gesticulaţia este originea limbajului articulat) şi prin sunete articulate – dar, redusă la esenţial, are exact aceeaşi natură cu cea a insectelor sociale: explorarea sau pionieratul. Mai precis, împărţirea unui grup într-o parte „nomadă”, exploratorie, mobilă – şi una (majoritară?) sedentară, rămasă în „cuib”, cea de-a doua parte putând fi informată şi la rândul ei mobilizată şi îndrumată de către „nomazi” (de)spre un obiect descoperit în incursiunile lor. Aşadar abia această diviziune lingvistică sau comunicaţională declanşează imensul salt evolutiv ce a dus la supremaţia insectelor sociale şi a omului – şi nu diviziunea de tip „altruist” care constituie centrul în jurul căruia gravitează toate speculaţiile lui Wilson din această carte.

Cum am anticipat deja, diviziunea altruistă – deşi este într-adevăr demonstrată în cazul insectelor sociale – lipseşte cu desăvârşire în cazul omului. Edward O. Wilson se străduieşte – forţat şi stângaci – să aducă dovezi în sprijinul prezenţei diviziunii altruiste la om. Existenţa călugărilor şi homosexualilor arată, după el, că există şi în om o predispoziţie genetică la „altruism”, în sensul că anumiţi indivizi îşi sacrifică propriul interes reproducător, lăsând perpetuarea speciei în seama altora.

Pe lângă faptul că argumentele invocate de Wilson în favoarea prezenţei altruismului biologic la oameni frizează stupiditatea, trebuie spus că în privinţa speciei umane unele acte de altruism (multe? majoritatea?) nu au absolut nici un sens, ba chiar sunt cu totul absurde din punct de vedere biologic: îngrijirea bătrânilor, a bolnavilor, a copiilor neviabili sau neintegrabili social. Nici o insectă socială nu-şi protejează „membrii inutili” ai grupului, eliminându-i cu o cruzime „firească”. În privinţa omului, schema explicativă elaborată de Wilson ne face să înţelegem doar de ce părinţii sau bunicii îşi îngrijesc copiii (sunt şi genele lor acolo), nu şi de ce copiii le poartă grija părinţilor şi bunicilor (întreprindere fără absolut nici o semnificaţie biologică). Explicaţie parţială şi părtinitoare, falsificată de cealaltă jumătate a faptelor – omisă (intenţionat?) de autorul Genezei...

Să mergem un pic mai departe. În lumea insectelor sociale, unde guvernează „altruismul biologic” (care nu este altceva decât un egoism al speciei) individul reproducător (regina mamă) este – în orice fel am înţelege acest cuvânt – membrul cel mai puternic al grupului, în vreme ce „lucrătoarele” sau „soldaţii” sunt indivizii (mai) slabi – insuficient dezvoltaţi, rămaşi într-o stare cvasilarvară, lipsiţi de ovare etc. Dar ce numim altruism în lumea omului nu este cumva tocmai opusul acestui „altruism biologic”? Nu denumim ca altruiste tocmai acele acte în care sănătosul se sacrifică pentru bolnav, tânărul pentru bătrân, normalul pentru infirm, „stăpânul” pentru „sclav”, „geniul” pentru „mulţime”, stăpânul pentru sclav, într-un cuvânt individul puternic pentru ceilalţi mai slabi decât el? Nu este doar o viziune politică modernă aceea care-i acordă regelui sau reginei rolul sacrificiului de sine. E cât se poate de semnificativ că anumite triburi îşi aleg, ritualic, un „rege” sau o „regină” pe care îi sacrifică la propriu. Dar nu este la fel de revelatorie imaginea Mântuitorului pe cruce -  a celui mai presus de noi care îşi dă viaţa pentru noi toţi? Cele mai dotate, cele mai geniale spirite şi-au dat viaţa, timpul, sănătatea, liniştea pentru progresul umanităţii – adică  pentru ca acea mulţime formată din indivizi mediocri (mult mai slabi decât ei) să poată prospera şi să-şi poată perpetua genele în bună pace şi într-un confort pe care habar nu au cui îl datorează. Sunt inventatorii, geniile, salvatorii şi mântuitorii umanităţii – indivizii ei slabi, „soldaţii”, lucrătorii lipsiţi de capacitate reproductivă? Dimpotrivă, tocmai ei sunt cei mai puternici indivizi ai speciei – şi abia cazul lor ilustrează, în sens propriu, ideea de altruism şi de sacrificiu de sine.

Totuşi – aşa cum am putut vedea – există ceva comun între specia umană şi insectele sociale şi deci şi între aceşti membri aleşi ai grupului şi „lucrătoarele” furnicilor. Dar nu este vorba despre reprimarea instinctului reproducător, ci de ceva cu mult mai profund – şi cu mult mai simplu – explorarea ţinuturilor necunoscute, îndepărtate de „cuib” şi întoarcerea cu informaţii la „matcă”, la grupul de origine, informaţii care-i conferă acestuia un avantaj insurmontabil în lupta pentru existenţă. Aşadar nu altruismul reproducător, ci această diviziune lingvistică sau comunicaţională asigură supremaţia insectelor sociale şi a omului.

P.S.

Aş mai adăuga ceva în final. Unele dintre asumpţiile făcute de Wilson privitor la originea omului ţin de o mitologie „ştiinţifică” – fapt într-un fel de înţeles căci asupra originilor nu putem în mare parte decât specula. Una dintre ele priveşte originea stăpânirii focului. Conform acestei „mitologii” pe care Wilson o preia în mare măsură omul a descoperit focul în urma incendierilor pădurilor de către fulgerele şi trăsnetele căzute asupra lor. După Wilson explicaţia e simplă: iei un tăciune, pleci cu el – şi ai devenit stăpânul focului. Sigur, am accepta bucuroşi o asemenea explicaţie dacă am putea presupune că înaintea focului omul îşi procurase, din spirit de prevedere, anumite materiale ignifuge. În caz contrar, transportarea tăciunilor ar fi întâmpinat anumite dificultăţi, doar dacă, din nou, nu am presupune că primii oameni aveau o piele de salamandră. Prea multe presupuneri! Cred că o altă ipoteză este mult mai rezonabilă: descoperirea focului a implicat adoptarea sedentarismului de către primii oameni tocmai pentru numai aşezaţi într-un loc îl puteau întreţine (neştiind – e de presupus – pentru multă vreme cum să-l producă). Două argumente „arheologice” în acest sens: 1. vatra este considerată centrul unei aşezări şi al unei case; 2. tradiţia menţinerii unui foc permanent aprins în casă – prezentă pe altarele din casele romanilor sau indienilor, la noi sub forma candelei – vine cel mai probabil din vremuri imemoriale, având un sens cât se poate de practic, disimulat ulterior printr-o semnificaţie sacră.

Acest text a apărut în numărul din 7 mai al revistei România literară

Geneza
Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite